Cititorul se va arata din nou interesat in acest articol de complexul Oedip. Pare o sursa inepuizabila in travaliul terapeutic al copilului si tocmai de aceea textele abordeaza constant aceasta tema. Ma voi opri insa de aceasta data asupra unei ipostaze a relatiei dintre mama-tata-copil, plecand de la ceea ce se numeste nebunie materna si de la trecerea de la diada la tertiar.
Copilul: Mami e foarte frumoasa si sunt indragostit de ea.
Terapeutul: si tati?
Copilul: mami si tati se iubesc
Terapeutul: atunci tu trebuie sa fii foarte furios
Copilul: sunt furios pe tine. Te urasc
Copilul vorbeste despre iubirea ce i-o poarta mamei sale. Si implicit despre ura. Traseul urii este mult mai ocolit insa. Pentru ca ura pretinde siguranta pentru a se exprima. Ura presupune pericolul uciderii si atrage dupa sine vinovatia si spaima de a fi pedepsit. Ce fel de poveste ne spune copilul? As indrazni sa afirm ca este una despre seductie.
Plecand de la teoria kleinienilor care afirmau ideea prezentei unui fond psihotic la adult, ramasita a unei „psihoze” infantile originare, Andre Green vorbeste despre nebunia originara si adauga o teza complementara, si anume „nebunia materna” normala. Am putea spune ca sensibilitatea mamei la cele mai imperceptibile semne ale copilului presupune o capacitate cvasi-halucinatorie.
Freud a subliniat conjunctia dintre sexualitate si iubire in ingrijirile materne. El a atras atentia ca mama nu doar hraneste micutul, ci ii si provoaca senzatii fizice agreabile si dezagreabile, spunand despre ea ca este prima seducatoare. Astfel, ingrijirea corporala si activitatea erotica de seductie sunt inseparabile:
In aceste doua relatii se inradacineaza semnificatia unica, incomparabila, irevocabil stabilita de-a lungul intregii vieti, a mamei ca prim si cel mai important obiect al iubirii, ca model al tuturor legaturilor amoroase ulterioase, la ambele sexe. (Compendiu de psihanaliza, in Opere 13, Editura Trei, Bucuresti, 2005)
Mama indeplineste un rol de continator, insa acest rol este posibil doar in masura in care isi poate accepta si contine propriile pulsiuni. Ea favorizeaza nasterea vietii pulsionale la copil, iar apoi iubirea ei nu are alt scop decat sa o faca tolerabila copilului. Excesul de gratificare si excesul de frustrare au acelasi efect, de a provoca o excitatie pulsionala care depaseste posibilitatile de elaborare ale eului. Atunci cand aceste posibilitati sunt debordate, eul se confrunta cu o dubla angoasa, de intruziune si de separare, care se va observa foarte evident in cazurile limita.
Copilul se lasa sedus de mama si isi exprima iubirea covarsitoare pe care i-o poarta. Terapeutul introduce insa numele tatalui, amintind astfel ca mama apartine altcuiva si ca iubirea ei este impartita. Copilului ii revine afectiunea, iar tatalui sexualitatea. Acesta accepta existenta cuplului parental, indicand chiar originea sexuala a acestui cuplu si a sa. In lupta sa cu propriile excitatii pulsionale interne, copilul traieste o dubla angoasa, de penetrare si castrare, si are nevoie de un obiect matern pe care sa se sprijine in construirea unor limite, pentru a nu fi nevoit sa se lupte si cu o pulsionalitate venita din exterior. Tatal, in calitate de tert, reprezinta continerea acestei nebunii, punand o limita iluziei omnipotente a copilului si obligand la constientizarea faptului ca iubirea copilului nu ar putea singura sa o satisfaca pe mama.
El este, ca sa zicem asa, garantul transformarii acestei nebunii si a evolutiei sale spre inevitabila separare si, ulterior, reprezentatul interdictiilor oedipiene. Si pentru ca el insusi este continatorul angoaselor mamei si obiectul altor satisfactii pulsionale (sexuale mai ales) care nu vor fi astfel nevoite sa se descarce asupra copilului. […] Tatal este asadar elementul de mediere intre mama si copil. (Pasiuni si destine ale pasiunilor. Despre raporturile dintre nebunie si psihoza, 1980, Andre Green, Psihanaliza cazurilor-limita, Editura Trei, Bucuresti, 2006)
Pentru a pastra cuplul parental in idealizare, pentru a-l proteja de furia si distructivitatea copilului, aceasta este proiectata asupra terapeutului. Acesta o poate primi si o poate contine, ii poate oferi un sens si o semnificatie. Dar se pare ca terapeutului ii revine atat rolul de obiect matern de sprijin, cat si rolul de obiect patern reglator. Cu alte cuvinte, rolul de obiect intreg.
Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Andrei Xuereb, Oedipus Complex
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Mi-a placut foarte mult articolul pentru ca vorbeste despre ura in terapie care e o tema foarte interesanta pentru clinicieni. Din ceea ce am observat eu, ura dintre pacient si terapeut este un sentiment destul de usor de identificat fata de altele: frica sau erotism. Dar este si ea de mai multe feluri; aici mi se pare ca e vorba despre umilinta si ura narcisica pentru ca sunt mai multe triunghiuri in care cineva (al treilea) este refuzat. Atunci cand pacientul ii spune terapeutului ca el pe mama o iubeste, s-ar putea sa vrea ca terapeutul sa traiasca rolul copilului care este refuzat cand mama il prefera pe tata.
Ca de obicei urmaresc articolele tale, Cristina. De data asta am sa-ti pun o intrebare. De ce atunci cand copilul spune "mami si tati se iubesc" terapeutul afirma fara dubiu "atunci tu trebuie sa fii foarte furios"? Sigur, toti cunoastem complexul Oedip si ce implica el, dar se intampla ca unii copii sa depaseasca impasul asta mai usor, ba chiar sa gaseasca solutii viabile. E posibil ca deplasarea urii pe terapeut sa fie mai degraba cauzata de o reamintire, o fortare a unei regresii nedorite a copilului. Ma intreb daca o simpla si sanatoasa curiozitate nu ar fi fost mai eficienta decat o sugerare a unei realitati (interne a terapeutului, poate).
@Georgiana: multumesc pentru interventia ta. Plecand de la ultima ta fraza, as putea continua afirmand ca s-ar putea in egala masura ca pacientul sa doreasca ca terapeutul sa traisca rolul copilului care il infrunta pe tata.
@Ioana: multumesc pentru intrebarea ta. Am sa incerca sa iti raspund. Cred ca i-ar fi fost mai comod terapeutului sa preia rolul mamei de care este indragostit copilul. Sau poate nu. Dar el alege rolul tatalui pe care copilul este furios si ii permite astfel copilului sa exprime trairea opusa iubirii pentru mama sa, si anume ura. Intrebarea apare in relatie ca o expresie autentica a ceea ce se intampla "atunci si acolo". Este greu de spus si cu siguranta variabil ce s-ar putea spune in alta relatie, in alt moment. In acest context gasesc ura ca fiind sanogena si consolidanta pentru consistenta relatiei terapeutice. De asemenea, aceasta intrebare nu ar fi aparut daca copilul nu ar fi dovedit capacitatea de a accepta realitatea cuplului conjugal, precum si premisele evocarii a ceea ce el insusi simtea.
Cred ca rostul acestor viniete este de a ne exersa noi gandirea clinica si nu de a identifica realitati pentru ca nu putem discuta "cazuri adevarate". De exemplu, imi imaginez ca pentru Cristina – care a scris – e destul de greu de a generaliza pornind de la propria vinieta. Eu va mai dau o ipoteza in acelasi cadru al exemplelor generice: intr-un astfel de dialog, e posibil si ca ura copilului fata de terapeut sa fie provenita din ura fata de mama care se refuza.
@ Cristina & Georgiana: Pe mine ma nedumereste putin formula asta de dialog generic. Ma incurca. Si incerc sa pun intrebari tot la modul generic. Daca nu reusesc, e pentru ca ceva imi scapa. Poate imi spuneti voi ce.
Cred, Ioana, ca intrebarile sunt cu atat mai valoroase cu cat sunt mai aproape de ceea ce simtim si daca le punem asa cum ne vin. Astept in continuare intrebarile tale, carora incerc sa le raspund si eu cat mai autentic. Cat priveste teoretizarea clinicii, nu e un demers deloc usor. Insa noi aici ne propunem inainte de toate sa intram intr-un dialog, ceea ce ne si reuseste, datorita voua. Multumesc pentru interventiile voastre.
@Ioana: Poate iti scapa diferenta (cadru, obiective, intrebari, raspunsuri etc.) dintre cum se lucreaza pe cazuri si cum se lucreaza pe viniete in grupuri. Aici suntem un grup, chiar daca virtual, care "lucram" pe vinietele publicate de Cristina. Tu poti sa pui orice intrebare, evident. La grupurile care lucreaza pe viniete n-ai sa auzi intrebari despre istoria pacientului si despre istoria relatiei terapeutice pur si simplu pentru ca nu se dau raspunsuri la aceste intrebari pentru ca scopul nu este identificarea psihopatologiei ci dezvoltarea gandirii creative a clinicienilor participanti la grup. De aceea, sunt permise interpretarile multiple cam ca la psihanaliza culturala, poate de-asta te incurca mai multe interpretari, toate argumentate, pe una si aceeasi vinieta. Asta suna cumva "generic" – permisivitatea pentru mai multe interpretari: cine cu cine s-a identificat, ce vine din istoria personala (a celor doi) si ce vine din istoria de terapie, care pot fi intentiile ce stau la baza interactiunii etc. Lucrul pe viniete ofera o deschidere extraordinar de mare pentru ca fiecare dintre noi aduce in discutie, prin propriul discurs, o alta si o alta secventa de interactiune de care este interesat el personal pornind de la pretextul bucatii propuse si fiecare interpretare construita este practic "un alt caz". Intrebarile sunt de mare utilitate aici tocmai pentru ca raspunsurile sunt ramificate: daca asa, atunci X, daca altfel, atunci Y, generalizarea fiind data de faptul ca vorbim despre tipuricategorii de situatii si nu despre una anume ca intr-o prezentare de caz.
Multumim pentru comentariu, Georgiana. Il gasesc foarte detaliat si util. Sunt de acord cu precizarile facute de tine.
Cred ca in mare parte sunt nedumerita de "clinicizarea teoriei", nu atat de diferentele de cadru sau multitudine de interpretari, care, evident, sunt posibile, ba chiar de dorit intr-un grup. Fiecare minte pricepe ceva din dialogul expus, neindoielnic.
Va multumesc pentru bunavointa de a ma ajuta sa inteleg ce ma intriga. A cliniciza teoria e un mod util de a o face pe ultima mai disponibila.
Mie-mi placeau prezentarile de caz, ce sa-i faci, de gustibus…Pacat ca disputele de asta-iarna au lasat urme.
Exista oare un raspuns indicat (in sensul de sanatos, de aproape corect) la remarca unui copil, baietel, in varsta de patru ani si cinci luni, care spune: "voi va iubiti mai mult decat ma iubiti pe mine", "tata, mama te iubeste mai mult pe tine decat pe mine", "tata, mama te iubeste doar pe tine", "toata ziua stati imbratisati, nu ma intereseaza ce faceti voi", "mama sigur e la bucatarie, il imbratiseaza pe tata", "va pupati mereu, va iubiti mai mult decat pe mine", "degeaba v-ati iubit atat de mult, daca ma suparati atat", "ce pacat ca v-ati iubit atat de mult ca sa ma nasc eu, daca ma suparati si nu faceti ce vreau eu" si alte expresii din acelasi registru. Fiecare gest al nostru (de prietenie, iubire, intelegere) manifestat de fata cu el, este insotit si de gesturi tandre, dar oneste, sincere, adresate lui, in acelasi sens. Multumesc. Gabriela 🙂