Tortura este continuarea educaţiei cu alte mijloace

Găsindu-mă câteva zile în Malta, am avut prilejul să umblu pe urmele cavalerilor Ordinului Sf. Ioan, care au petrecut pe insulă mai bine de un sfert de mileniu, după izgonirea de către turci din Rhodos şi până la desfiinţarea ordinului, intrat în decadenţă, de către armatele bonapartiste. Stâlp sigur al Catolicismului şi al Apusului împotriva puterii otomane, Ordinul a lăsat pe insulă vestigiile unei forţe defensive considerabile. Trebuie să vezi de pe o navă marele port al Valettei şi al cetăţilor învecinate pentru a aprecia grandoarea neîntrecută a fortificaţiilor. Iar vizitarea Palatului Marilor Maeştri (Suveranii ordinului), a catedralei din Valetta şi a atâtor alte monumente şi biserici de un patos care aproape te sugrumă – prin măreţia Barocului – atestă puterea propagandistică a culturii catolice a Contra-Reformei.

Prin gestica barocă, luxul extrem al decoraţiei, extrema subtilitate a amănuntului ornamental sau anatomic, obedienţa credinciosului faţă de dogmă devin inevitabile şi covârşitoare. Admirând decoraţia extrem de bogată, manierele şi expresiile extatice ale sfinţilor, devii incapabil de erezie. Biserica ştie că, totuşi, există suflete împietrite, perverse, capabile să abjure. La Vittoriosa se ridică palatul marelui inchizitor. A fi inchizitor general la Malta este o trambulină într-o carieră ecleziastică: mulţi au ajuns cardinali, doi dintre ei au ocupat tronul papal. Palatul este mai puţin somptuos decât al Maeştrilor suverani; mai sumbru, ascetic. O parte a lui este reşedinţa privată a marelui inchizitor; o alta adăposteşte organul de anchetă, Sfântul Oficiu, ce veghează ivirea ereziei. Rareori se ajunge la arderea pe rug. Tortura face minuni, spaţiile ce-i sunt dedicate, cu instrumentarul lor (frânghii, menghine, hârdaie), nu sunt atât de depărtate de apartamentele inchizitorului, încât el să nu audă strigătele cumplite ale celor chinuiţi. Sufletele reuşesc să se mântuie, de cele mai multe ori: caznele sunt eficiente. Urechea fină a demnitarului prinde în tăcerea nopţii semnele cedării.

Când violenţa simbolică a Barocului se dovedeşte ineficientă, violenţa literală a torturii preia ştafeta, readucând conştiinţele pe calea cea bună.