As vrea sa te invat si eu ceva pe tine

Un dialog despre sfarsitul unei analize, despre schimbul terapeutic, despre invatare si despre identitate. Un dialog plin de nostalgie pentru ca el imi aminteste de finalul uneia dintre primele mele terapii de copil, cu o durata de 3 ani. Un dialog emotionant ce ne arata ca in urma unei terapii nu numai pacientul pleaca mai bogat, dupa ce a venit simtindu-se sarac si gol, ci si terapeutul devine mai bogat cu fiecare terapie in parte, el insusi isi umple golurile pe care nu le cunostea, dar pe care pacientul lui i le-a aratat in orb.

Copilul: as vrea sa te invat si eu ceva pe tine, caci tu m-ai invatat multe pe mine.
Terapeutul: ce anume ai vrea?
Copilul: am sa te invat sa faci un catel din hartie. Fii atenta la mine, iti explic si apoi faci si tu dupa mine.
Terapeutul: in felul acesta facem ceva impreuna, dar si separat.
Copilul: excelent ti-a iesit. Nu seamana cu al meu, dar este foarte frumos.

Sfarsitul este intotdeauna trist prin separarea pe care o produce, dar important prin maturitatea cu care ne invata sa acceptam pierderea obiectului fizic si a relatiei fuzionale si pastrarea amintirii printr-un obiect intern si o relatie simbolica.

Copilul ii vorbeste terapeutului despre invatare. Terapia nu este o forma de educatie, cu atat mai puţin cea psihanalitica, si totusi copilul vorbeste despre ceea ce a invatat. Multi copii care vin la mine, numesc terapia „curs”. Fie ca asa au auzit la parintii lor, fie ca o aseamana cu scoala, ei inteleg ca aceasta este o altfel de „scoala”, una in care libertatea, cuvintele si valoarea simbolica primeaza in fata constrangerii, a actelor si a satisfacerii imediate. Stiu ca este o „scoala” aparte unde relatia terapeutica le confera siguranta pentru a se arata asa cum sunt si pentru a-si impartasi suferintele fara teama ca vor fi pedepsiti sau dorinta de a fi recompensati. O „scoala” unde vom descoperi de fiecare data ce vom studia azi, unde copilul poate alege ce imagini din lumea sa interioara va arata si cum in timp aceste imagini vor deveni un tablou care are sens, care poate fi privit.

Plecand de la experienta sa cu bolnavii psihici din spitalul de psihiatrie, psihanalistul argentinian Pichon Riviere defineste invatarea ca o insusire instrumentala a realitatii cu scopul de a transforma aceasta realitate. Notiunea de invatare este intim legata de de criteriul adaptarii active la realitate. Prin adaptarea activa intelegem invatarea realului, dialectica mutuala care transforma si imbogateste legatura intre subiect si mediu. A invata inseamna a realiza o lectura a realitatii, lectura coerenta si nu o acceptare lipsita de critica a normelor si valorilor. Dimpotriva, vedem o lectura care implica o capacitate de evaluare si creativitate (transformarea realului).

Desigur ca regula pentru analist este sa nu participe activ la jocul copilului, adica sa nu-si amestece fantasmele sale cu cele ale copilului. Acest lucru lasa sa se inteleaga faptul ca analistul nu erotizeaza relatia lui cu pacientul, tot asa cum nici nu vizeaza o reparatie oarecare. Este vorba despre o punere in cuvinte a fantasmelor copilului. La fel ca si adultii, copiii nu vin la psihanalist ca sa se distreze, sa se amuze, ci vin ca sa se exprime in adevar.

Si atunci ce reprezinta cererea copilului? Si de ce terapeutul accepta aceasta cerere? Este aceasta un act? Este aceasta un amestec?

Este un schimb ce vizeaza insasi esenta procesului terapeutic: crearea unei relatii intre doua persoane care se descopera diferite in individualitatea lor, dar impreuna in relatia lor. Copilul si-a descoperit dupa o lunga calatorie plina de neputinta si de „urat” capacitatea de a creea „frumos” si de a-l invita si pe celalalt sa creeze, de a accepta lumea lui si lumea celuilalt, de a-i prezenta celuilalt un produs al lumii sale interioare, simbolizat in relatia cu el.

Este catelul un obiect tranzitional, o punte de legatura? Este el un cadou?

Copilul nu realizeaza si nu pretinde doar pentru placerea lui, ci jocul sau este menit sa fie impartasit cu celalalt, sa participe la construirea unei relatii si sa accepte diferentele care pot aparea intre cei doi subiecti ai relatiei.

Si ca sa putem intelege cat de semnificativa este descoperirea acestui impreuna, am ales sa redau un fragment din Françoise Dolto:

Copilul psihotic este locul unei adevarate tumori a simbolizarii, al unei tumori imaginare construite de o functie simbolica care a mers in gol si care a fost lipsita de orice posibilitate de relatie cu o alta fiinta omeneasca. (Françoise Dolto, Imaginea inconstienta a corpului, Opere 2, Editura Trei, 2005)

Acolo unde obiectul pe care il vizau pulsiunile copilului a fost absent, este nevoie ca terapeutul sa se ofere sa fie prezent, sa primeasca depozitul masiv al acestora, coplesitoarea lor povara de a nu fi fost inca numite, imaginate, reprezentate, de a fi ramas necunoscute copilului. Este o prezenta fizica, dar mai ales o prezenta psihica pentru a permite travaliul unei pierderi a unui obiect pe care copilul nu l-a putut avea niciodata pentru ca nu i s-a oferit si a carui amintire nu a putut-o pastra pentru ca de-abia acum o descopera.