(rezumat al articolului „O perspectiva a psihanalizei relationale asupra necesitatii ca analistul sa-si recunoasca propriul esec in vederea refacerii functiilor de facilitare si continere ale relatiei intersubiective„, publicat de Jessica Benjamin in Jurnalul International de Psihanaliza in 2009)

Jessica Benjamin spune ca „greseala„ analistului reprezinta o ruptura in acordarea reciproca. Greseala este cauzata de neputinta psihanalistului de a face fata unor parti ale pacientului care actioneaza asupra sa, iar recunoasterea greselilor in fata pacientului faciliteaza capacitatea de a-si relua si imbunatati relatia cu acele parti ale pacientului. Ea spune ca, in procesul de recunoastere reciproca produs intre analist si pacient, spatiul intersubiectiv este permanent distrus si refacut. In relatie, parti din sinele pacientului si analistului formeaza perechi.

Influenta reciproca a celor doi in cabinet construieste cel de-al treilea intersubiectiv (adica relatia):

relatia primitiva de tipul mama-bebe este numita al treilea primordial
iar cea mai evoluata, in care cei doi se recunosc reciproc si negociaza, al treilea simbolic.

Al treilea moral desemneaza ceea ce pacientul se asteapta a primi din partea analistului. Nu intotdeauna pacientul primeste ceea ce are nevoie. Atunci cand analistul este coplesit de lumea sa interna si a pacientului, el esueaza, iar astfel de situatii sunt inevitabile in orice relatie terapeutica. Credinta in supravietuire si reparatie e radacina a celui de-al treilea moral.

Rupturile sunt cauzate de inclestarea ambilor intr-o relatie complementara, dupa cum arata Heinrich Racker (Transfer si contratransfer, London: Karnac, 1982), iar Benjamin considera ca, in aceste moment, analistul trebuie sa apeleze la principiul celui de-al treilea moral, adica la credinta in revenirea la viata dupa esec. Ce inseamna relatie complementara?

In complementaritatea scindata, care formeaza structura oricarei destructurari, o persoana este simtita a fi polul opus al cuiva, ca in relatia dintre cel care face si cel caruia i se face, dintre acuzator si acuzat, agresor si victima, bun si rau, corect si gresit. Ceea ce este caracteristic in astfel de relatii este dezacordul asupra a cine este cel care face ceva celuilalt. Tu m-ai facut sa simt asta! In aceasta dinamica, niciunul nu se simte auzit, niciunul nu poate sa vada punctul de vedere al celuilalt, iar ceea ce conteaza este faptul ca doar o singura realitate poate sa invinga: a mea sau a ta. Iesirea din blocajul structurii complementare, cu polaritatea sa de tip balansoar catre deschiderea spatioasa a treimii este adesea echivalentul capacitatii analistului de a gandi. Dar, chiar daca dinamica rupturii si a reparatiei pare sa fi ramas functionala la nivel simbolic, in lipsa unei reparatii la nivel primordial dificultatile continua sa existe.

Daca intr-o astfel de situatie psihanalistul pune totul pe seama transferului pacientului, nu va iesi din complemantaritate pentru ca de fapt relatia e construita de amandoi. Iesirea din complementaritate se face prin „auzirea” de mai multe voci ale mele si mai multe voci ale tale (nu doar a vocii celuilalt care ma neaga, ma anuleaza). Si daca analistul poate face asta, la un moment dat va putea si pacientul.

Relatia terapeutica se construieste de-a lungul unui proces in care disocieri si acordari au loc tot timpul. Articolul acesta se refera la momentele de rupere a acordarii, adica de disociere. Ideea e ca analistul trebuie sa isi asume nu numai responsabilitatea re(acordarii), ci si sa inteleaga in ce fel a contribuit el insusi la disocierea relatiei.

Atunci cand ne apropiem de zonele de trauma si parti disociate ale sinelui pacientului, este inevitabil sa nu avem dificultati sau esecuri in a conecta parti din sinele nostru cu acele parti ale pacientului pentru formarea acelor diade de care vorbeam in primul paragraf. Ideea lui Benjamin este ca aceste esecuri de conectare fac parte din munca fireasca si nu reprezinta o culpa profesionala.

Autocorectarea este adevaratul nostru mod de a ne trai viata, spune ea.

O greseala frecventa a analistului este aceea cand mintea sa e conectata cu al treilea simbolic la care pacientul nu are acces. „Pacientul cuminte„ va accepta dialogul analistului cu acest al treilea din mintea sa, dar „pacientul rau„ (sau partea mai disociata, mai putin organizata) se va revolta ca nu este ascultat. Kleinienii contemporani considera ca relatia aceasta de trei in care analistul isi conecteaza mintea cu o teorie abandonandu-si pacientul seamana cu triunghiul familial in care copilul se revolta cand mama il prefera pe tata. Pacientul nu accepta ca analistul are o minte diferita de a sa si revendica o fuziune si omnipotenta primitiva. Benjamin contrazice aceasta idee sustinand ca de fapt pacientul se revolta deoarece isi doreste sa participe si el la relatia cu acest al treilea simbolic si nu pentru c-ar vrea sa il excluda. E o cerere ca acest al treilea simbolic din mintea analistului sa devina un al treilea impartasit.

Atunci cand cuplul cade in complementaritate, pacientul incepe sa-l simta pe analist ca pe cineva care insista in a-si pastra reflectarea relatiei numai in mintea lui.

Pacientul va trai convingerea ca analistul nu vrea sa auda o anumita parte disociata a sa. Recunoasterea de catre analist a acestui enactment al sau reface conectarea sa cu acea parte disociata a pacientului. Numai prin faptul ca recunoastem fata de pacient greseala noastra, recunoastem astfel acea parte a sinelui sau pe care noi am abandonat-o. In felul acesta reparam secventa din istoria pacientului in care adultul l-a ranit si la abandonat pe copil.

Din perspectiva mea, ceea ce de obicei solidifica si provoaca o re-traumatizare inabordabila in diada analitica nu este enactment-ul in sine, ci esecul analistului de a-l recunoaste fapt pe care pacientul il percepe corect drept un esec care ar fi putut fi evitat.

Probabil ca enactment-ul a fost atata timp considerat greseala din cauza vulnerabilitatii noastre in a recunoaste ca nu putem fi un continator total al pacientului si ca asta este ceva normal care traseaza insusi parcursul analitic. Benjamin ne incurajeaza ca nu trebuie sa credem ca prin recunoasterea esecului nostru il impovaram pe pacient si ii cerem sa ne inteleaga, sa ne ierte si sa supravietuiasca esecurilor noastre. De fapt, recunoasterea propriului esec ofera un exemplu de mod in care analistul este capabil sa se ierte pe sine si sa renunte el insusi la omnipotenta. De asemenea, depasirea propriei rusini in fata esecului nu trebuie sa implice autodezvaluiri excesive sau impulsive fata de pacient. Actul recunoasterii propriei greseli din partea analistului ofera pacientului acces la mintea analistului, ii dezvolta acestuia capacitatea de analiza, de a asculta mai multe voci si de a participa la dialog, dezvolta credinta in cel de-al treilea moral care implica responsabilitate precum si sentimentul de sine ca centru independent de decizie si actiune (agency).