Pentru M. L. si A. I. 🙂
In cura psihanalitica (spre deosebire de psihoterapia psihanalitica) nu ne propunem obiective terapeutice, ci doar de explorare (a Inconstientului, a relatiei…), chiar daca pacientul vine pentru niste lucruri concrete pe care vrea sa si le rezolve. De ani de zile, psihanalistii se confrunta cu aceasta problema a presiunii din partea pacientului de a afla in ce consta tratamentul. Ca psihanalisti am vrea, daca se poate, sa nu ni se puna astfel de intrebari, pentru ca e greu de explicat cuiva care nu a trecut inca printr-o cura psihanalitica in ce consta aceasta. Am vrea sa fim lasati in pace sa lucram, iar pacientul sa vina la sedinte cu incredere fara a pune prea multe intrebari despre metoda. Iar atunci cand o face, sa nu fie atat de agresiv incat sa nu mai fim in stare nici macar de a-i intoarce intrebarea. El intreaba, noi ii intoarcem linistiti intrebarea pana il aducem la exasperare si spunem ca ne apropiem de nucleul conflictelor sale si de aceea transferul negativ se intensifica. Dupa aceste aprige confruntari pe care noi trebuie sa le „continem„ pentru ca fac parte din „nevroza de transfer„, fie pacientul se linisteste si merge mai departe vindecat datorita continerii noastre, fie ne paraseste si spunem ca nu era bun pentru psihanaliza.
Ce urmeaza sa facem, domnule doctor?
De ce ii consideram prea putin introspectivi pe pacientii care cauta raspunsuri rationale cu privire la functionarea lor psihica? Pentru ca ne pun intr-o fireasca dificultate neputand sa raspundem dupa o logica a Constientului?
Nici macar…!
vor spune cei mai cu experienta, ci pentru ca am constatat de-a lungul practicii ca orice raspuns am da, ceea ce spunem nu face sens pentru pacient decat dupa un timp de experienta a relatiei (cand va descoperi acele lucruri pe propria piele), si atunci va simti chiar el insusi dificultatea de a transmite altora, in cuvinte, experienta sa de analiza. Deoarece cuvintele nu redau niciodata experienta emotionala, de fapt, ci doar reflectarea asupra acesteia, ca proces secundar.
Insa nimeni nu poate spune ca experienta psihanalitica nu poate fi transmisa, doar s-au scris atatea carti… Si atunci in ce consta totusi dificultatea atunci cand trebuie sa vorbim despre obiective, metoda si rezultate, adica despre cum vindeca psihanaliza? Oare cati dintre cei care vorbesc despre psihanaliza, chiar simpatizanti ai domeniului, stiu de fapt cum vindeca psihanaliza? Ajungem iarasi la curentele care, de-a lungul istoriei acestui domeniu, au incercat sa conceptualizeze schimbarile curative constatate in practica. Unii vor spune, deci, ca psihanaliza vindeca prin reluarea de catre pacient a stadiilor de dezvoltare pulsionala, altii vor spune ca vindeca prin reorganizarea obiectelor interne in special a celor primitive, altii – prin modificarea tipului de atasament sau prin modificarea cunoasterii relationale implicite. Motorul acestor miscari interne este tendinta noastra naturala de a ne repara leziuni din trecut si cautarea permanenta a unui ajutor, a ceva care sa sprijine un proces de vindecare.
Toate curentele doctrinaire au constatat – in limbaje diferite – ca schimbarea psihica profunda a pacientului se datoreaza unui anumit fel de insotire pe care psihanalistul il ofera si care consta in acceptarea cat mai deplina de catre el a tuturor simptomelor pacientului. Impresia mea este ca, de la „neutralitatea binevoitoare” a lui Freud urmat de ideea Annei Freud cu echidistanta analistului fata de toate instantele psihice ale pacientului si pana la Emmanuel Ghent si cei care vorbesc in ziua de azi despre „predare”, exista un fir rosu al constatarilor cum ca schimbarea psihica profunda a pacientului este datorata unui cadru intern extrem de permisiv detinut de catre psihanalist. Asadar, o rabdare autentica din partea psihanalistului ar fi aceea in care, cum spune Harold Searles, analistul isi ia „oricat de mult timp” in terapie. Una dintre fantasmele cu care cei doi se pot confrunta in cabinet este aceea de cura interminabila, mai ales cand analiza depaseste un termen clasic de 5, 6, 7 ani. Personal am constatat ca, numai dupa ce analistul isi vindeca aceasta temere si se obisnuieste cu ideea ca poate vor ramane impreuna pe veci si ca asta nu este neaparat o nenorocire, ci poate fi o necesitate (exemplu, cu pacienti psihotici), incepe de fapt procesul de vindecare.
Putem sa ne intrebam in continuare de ce acceptarea sau tolerarea, ca sa nu adaug chiar indragirea :), oricarei functionari psihice a pacientului este conditia modificarii acesteia si de ce presiunea timpului si orice dorinta sau intentie a analistului de a produce schimbare are de fapt efect invers, de incetinire a cresterii si maturizarii emotionale a pacientului. Si, ca sa revin la intrebarea initiala, cum sa ii explici pacientului ca tratamentul consta in incercarea de acceptare impreuna, de-a lungul curei, a tuturor lucrurilor (simptomelor) de care el se plange si pe care vrea sa le schimbe?
Eu va invit sa raspundeti la aceste intrebari in comentariile voastre, aici, pe Gradiva, pornind de la scenariul in care sunteti analisti si considerati in mod profund (nu doar la nivel rational) ca toate simptomele pacientului se inscriu in sfera unei cat mai largi normalitati. 🙂
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Faina intrebarea ta, Georgiana. Ma tem ca deja ai formulat un raspuns care mie imi place. Nu poti sa explici nimanui ce foaie de parcurs ai in terapia psihanalitica, pentru ca drumul se face impreuna. Cei doi nu stiu ce probleme si schimbari o sa se produca, si de asta sa explici ceva ce nu stii mi se pare iluzoriu. Dar cred ca se poate raspunde printr-un exemplu, asa cum faci tu, cand vorbesti din propria experienta. Cum se aude raspunsul analistei de catre celalalt e altceva. Dar poate fi descrisa, in cateva cuvinte, o experienta personala. Sau poate ar fi asta de neindicat, pentru ca e auto-dezvaluire?
Multumim. 🙂
A.I.
@Bogdan: Interesanta solutia ta cu autodezvaluirea, de gandit… De descris experiente ca exemple generice mai degraba, ma gandesc, adica vorbind despre diverse categorii de situatii cu un anumit grad de generalitate, daca asta poate sa fie satisacator pentru cineva care vrea sa-si faca o idee despre tratamentul psihanalitic, nu stiu…
Am sa fiu atenta, caci se pregateste ceva!
Daca as fi fost in trecere pe acest site si mi-ar fi cazut din intamplare acest articol sub ochi in incercarea de a-mi face o idee despre tratamentul psihanalitic, va marturisesc ca articolul dvs. mai curand mi-ar fi trezit un soi de rezerva daca nu cumva chiar distanta fata de ideea de tratament psihanalitic si asta din pricina distantei care rezulta din articol ca ar trebui sa existe intre analist si pacientul incomod, care pune prea multe intrebari, e prea iscoditor, dornic sa intre in lumea care nu se vrea tulburata a analistului care vrea sa fie lasat "sa-si faca treaba"….sau poate, cel putin, nu in fotoliul unui astfel de analist as vrea sa ajung ci al unuia care e gata sa ma ajute sa imi raspund la intrebari…nu asta ne dorim toti? in afara de asta..de ce v-ar fi teama, domnilor psihanalisti sa raspundeti la unele dintre intrebarile pacientilor dvs. pur si simplu.."nu stiu"..?
@ Anonim :
Nu se mai pune problema ca analistul sa nu raspunda intrebarilor pacientului, sau sa se ajunga in fotoliul unui analist care sa nu fie gata sa isi ajute pacientul sa gaseasca raspunsuri la intrebarile pe care acesta le are, oricare ar fi ele!
O zi placuta!
" analistul isi vindeca "… jalnic personaje!!!
pacat de cura, timp si bani (foarte multi)!
"schimbarea care vine…"? da, dar daca "schimbarea" e doar iluzie si, in realitate, distruge ("eul" si ce e apropiat lui, fizic)?
trista cura. inutila.
@anonimul din 27 iunie: Nu am spus ca "ar trebui" sa existe aceasta distanta intre analist si pacientul incomod ci am vrut sa spun ca aceasta distanta apare fie din cauza ca pacientul are o personalitate foarte rigida centrata pe solutii rapide si utopic de sigure si atunci este chiar posibil ca o cura psihanalitica sa nu fie ceea ce are nevoie, fie din cauza ca analistul este anxietat de faptul ca nu poate raspunde cu predictii privind mersul tratamentului.
Solutia dvs. cu a raspunde "Nu stiu!" mi se pare extraordinar de buna si este practicata deja, insotind desigur acest raspuns cu explicatii oarecum generale privind un asemenea demers.
De asemenea, "nu stiu"-l este insotit in primul rand de atitudinea analistului care, pe de-o parte simte neputinta pentru ca nu este indiferent fata de frustrarea reala a pacientului, iar pe de alta parte e linistit de faptul ca a nu sti reprezinta o oportunitate care largeste orizontul posibilitatilor viitoare.
@anonimul din 2 iulie: Schimbare in bine sau schimbare in rau! Foarte interesanta tema! Dvs. ce parere aveti? Ati putea descrie mai mult aceste variante? Cu un pseudonim se poate, pentru o continuitate a dialogului?
Nu cred ca o cura psihanalitica poate fi pentru oricine si de aceea este bine ca exista atatea alte forme de terapie, respectand diversitatea si individualitatea fiecarei persoane. Exista persoane pentru care nevoile sunt mai mult in domeniul concretului si pentru care un plan terapeutic cu obiective si pasi clari pot fi solutia dorita. In aceeasi masura exista persoane pentru care este importanta parcurgerea unui proces de introspectie si pentru care delimitarile clare sunt bariere sau directionari care blocheaza un travaliu pe care au capacitatea si dorinta sa il parcurga. Ceea ce pentru unii este libertate pentru altii este lipsa de libertate. In acest context nu cred ca se poate sa ne raportam numai la propria persoana si sa decretam ce este bun sau nu este bun pentru noi ca factor de referinta. Ceea ce spun este valabil si pentru analist, bine pe care il poate dori sincer nu este obligatoriul binele dorit/simtit de analizat si de aceea dorinta analistului nu poate fi mai mult decat de a insoti pe un drum pe analizat. Pare putin dar e foarte mult si in acelasi foarte greu de a da aceasta libertate. Si care este rezultatul? Desigur, schimbarea prin modificare a configuratiilor neuronale care stau la baza oricarui gand, emotii, comportament 🙂 Da, este un proces care poate fi perceput numai de cei doi si care este greu de perceput pentru cineva care are nevoie de repere si confirmari.