În Post-scriptumul comunist, Boris Groys spune ceva destul de relevant, dar de la care în general preferăm să ne eschivăm, şi anume că există o surprinzătoare omogenitate a discursului critic occidental, care nu-şi schimbă niciodată substanţa, ci doar, din când în când, orientarea.
Această omogenitate se datorează în foarte mare măsură faptului că discursul critic circulă, în Occident, în primul rând ca o marfă pe piaţa media. Este un discurs sofistic standardizat pe care îl putem utiliza după plac pentru orice strategie politică. În care societate, la drept vorbind, corpul nu e reprimat? Omul nu e traumatizat? Subiectul nu e prada dorinţelor contradictorii? Umanul nu este ameninţat de maşină, iar umanitatea în criză? Răspunsul: în nici una. Este vorba deci de o critică cu un potenţial infinit de vânzări.
Boris Groys a priceput tot. Ar trebui să îl citez mai des.
 Roland Jaccardeste scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
