Nimeni nu este vinovat pentru ca traieste

Am decis sa scriu acest articol plecand de la dorinta voastra, a cititorilor, de a ne apropia putin de semnificatia si sensul cuvintelor lui Joyce McDougall:

Nimeni nu este vinovat pentru loviturile dure pe care lumea si primele obiecte exterioare i le-au dat, dar fiecare este unicul responsabil pentru obiectele lui interne si pentru lumea lui interna. („Contratransferul si comunicarea primitiva”, in Joyce McDougall, Pledoarie pentru o anumita anormalitate, Editura Trei, 2008)

Plec de la ideea autoarei si anume ca psihanaliza nu poate face nimic in ceea ce priveste evenimentul real atata vreme cat pacientul nu reuseste sa isi apropie evenimentul catastrofic si sa il ajute sa devina o parte integranta a capitalului sau psihic, pe care nimeni in afara de el nu il poate gestiona.

Daca ne referim la relatie si la gestionarea acestui capital psihic in relatie, putem spune ca prima realitate pentru orice copil este inconstientul mamei. Numai ca urmele acestei prime relatii nu sunt depozitate in preconstient si din cauza aceasta nu sunt accesibile amintirii. In fata durerii psihice, bebelusul isi poate gasi echilibrul daca relatia cu mama o permite. La aceasta varsta suferinta fizica nu se deosebeste de suferinta psihica. Mama este aparatul de gandit de care copilul dispune. Absenta acestui aparat de gandit si a disponibilitatii psihice a mamei face imposibil un travaliu de identificare, dar si a unui travaliu de doliu in cazul pierderii acesteia.

Plecand de la experienta mea clinica, am constatat ca unul dintre mecanismele de aparare intalnite la adultii care au trait un astfel de gol matern, dar si o confruntare dura din partea realitatii cu un eveniment tragic este accesul la omnipotenta si la controlul magic al realitatii. Daca realitatea nu poate deveni partea din lumea interioara, pentru ca lipseste medierea si spatiul tranzitional despre care vorbea Winnicott, prin simbolizare si reprezentare, subiectul devine parte constituanta cauzala a realitatii si neaga hazardul, intamplarea, tragedia, coincidenta.

Am stiut atunci cand am calcat acea insecta si am strivit-o, ca a murit. A fost ca si cum eu am ucis-o.

Cuvintele unui pacient care ne arata imposibilitatea de a accepta lovitura produsa de realitate, precum si neputinta in a fi oprit aceasta lovitura si compensarea prin luarea in control in totalitate a loviturii prin identificarea cu un agresor universal anonim numit destin, prin insusirea vinovatiei. Pentru ca el sa traiasca a fost necesar un sacrificiu, moartea unei fiinte iubite. Astfel, el a ajuns sa traisca pe datorie, mereu impovarat de propria sa viata, amintire a unei morti. Aceasta perspectiva terifianta asupra vietii, care ne aminteste si de cuvintele unei paciente a lui Joyce McDougall, Anabelle Borne:

este usor sa supravietuiesti, greu este sa traiesti,

s-a constituit intr-o lume interioara inspaimantatoare, apasatoare si insuportabila care ajunge in exterior prin urlete, prin spaima si prin fantasmarea unei inevitabile pedepse.

In ceea ce priveste capacitatea terapiei de a reconstitui si de a repara aceasta modalitate de functionare preoce, putem spune ca este vorba despre o simbolizare a golului, despre o continere a spaimei, despre o diminuare a persecutiei si mai ales despre o imblanzire a controlului omnipotent.

Analiza nu a reconstruit o scena istorica, dar construieste o scena ipotetica, perfect coerenta, in care elemente istorice constituie puncte de aglutinare care dau coeziune fantasmelor ulterioare pentru a se uni in structura imaginara a fantasmei originare. (Serge Viderman, La construction de l’espace analytique, Denoel, 1970)