Nu mă interesează decât viitorul! Această preferinţă ar trebui să şi-o asume orice om. Chiar dacă trăiesc în şi prin tradiţie, este numai şi numai pentru că această tradiţie este un model pentru viitor, un îndemn, un reper, o intepretare. Încercând să trăiesc tradiţia, îmi creez un model pentru o mântuire, fie şi laică. Istoricul, nici el nu trăieşte pentru trecut, construieşte doar o povestire prin care speră să transmită un mesaj constructiv; şi tot ce este construcţie este viitor. La fel cititorul de istorie caută, poate în van, cheia unui model, cel puţin un răspuns la angoasele lui.

Paseiştii incurabili, cei care nu se pot consola că nu trăiesc lupercaliile, deşteptarea şi culcarea Regelui Soare, se sustrag proiectului prezent în orice amintire, în orice rememorare. Poartă doliul vieţii lor.

Cei care nu se pot consola de despărţire, de o dragoste eşuată, trăiesc, repetitiv, în trecut.

Ca psihiatru, am cunoscut un om imobilizat în trecut: pentru a-l umili, un rival în dragoste îl pălmuise în faţa femeii iubite. Îl întrebai: ce dată este azi? Răspundea indicând ziua în care se petrecuse umilirea. Trecuseră patruzeci de ani de când viaţa lui se oprise. Patruzeci de ani de azil, care făcuseră din micul dandy de odinioară un ins cu acea marcă pe chip şi în port pe care o au doar puşcăriaşii şi pensionarii azilelor psihiatrice.

Pentru că viaţa sănătoasă, deplină este proiect, avem totuşi nevoie de trecut. Dacă nu-mi amintesc baza mea de plecare, ca şi baza civilizaţiei din care m-am desprins, îmi devin mie însumi de neînţeles. A te situa în continuitate este la fel de important şi o operaţie a inteligenţei tot atât de necesară ca a sesiza noutatea, originalitatea clipei care te proiectează în viitor.

Naţiunile, ca şi indivizii sunt supuşi acestui perpetuu exerciţiu, dacă vor să dăinuie.