Un straniu şi dureros divorţ

Proteze felurite (stenturi coronariene); impulsuri artificiale susţinând ritmurile biologice (pacemakers); grefe de organe, de la cadavre sau animale; în curând: organe artificiale; ochiul întors către sine (posibilitatea de a-ţi vedea, la endoscopie, propriile cavităţi interne (stomac, intestine, inimă); de văzut în ce măsură percepţia despre spaţiul intern se modifică, graţie acestor varii proceduri. Ce se modifică, sigur, este ideea că am fost „înzestraţi” pentru viaţa întreagă de natură; acum… între noi şi datele noastre de plecare se produce un „straniu şi dureros divorţ” (Aragon). La sosire, in fine, trupul nostru este altul, prin conţinut; rămâne forma.

Mame purtătoare, inseminări in vitro, taţi anonimi (băncile de spermă): noi identităţi.

Terapii genice, celule fetale, corpul schimbat, sustras destinului său primitiv.

Prin adopţiile homoparentale Oedip devine relativ, un dat cultural istoric, nu constanta nucleară a umanului, aşa cum credeau nu numai Freud, dar şi antropologul Claude Lévi-Strauss (dogma secolului al XX-lea, împreună cu teoria evoluţiei moştenită din veacul precedent). Dacă aceşti copii adoptaţi sunt asemenea celor crescuţi de cupluri „naturale”, Oedip este sau o ipoteză greşită, sau trebuie înţeles într-un sens mai larg şi totodată mai vag (unul dintre părinţi, indiferent de sex, este identificat cu mama, celălalt cu tatăl). În acest din urmă caz, Oedip nu mai este Oedip, ci o schemă.

Care este punctul în care omul nu mai este om? – Cred că psihanaliza are cel puţin un început de răspuns: omul este animalul care a inventat dorinţa, radical deosebită de necesitate. Chiar modificarea noţiunii de om dovedeşte că el înţelege să se sustragă fatalei necesităţi. Atât timp cât va exista dorinţă omul persistă… în capriciul dorinţei se exprimă libertatea umană.

…O armată care merge prea departe de bază pierde războiul. Iată o metaforă care îmi vine în minte când mă gândesc la umanul care se depărtează prea mult de aşezările lui multimilenare. De câtă plasticitate este omul capabil, fără a se pierde – ca om?