Propun cititorului un articol despre clivaj si despre importanta pozitiei schizo-paranoide in integrarea si maturizarea Eului. Un dialog despre duritatea lumii exterioare si fragilitatea lumii interioare.

Copilul: la scoala e greu
Terapeutul: ce face sa fie greu?
Copilul: depinde daca ai noroc sau ghinion
Terapeutul: de cine depinde?
Copilul: de altii, care pot fi rai sau buni
Terapeutul: ei au toata puterea, pe cand tu te simti neputincios

Copilul ii vorbeste terapeutului despre neputinta sa si despre hazardul propriei sale vietii, o perspectiva inspaimantatoare a unui verdict imprevizibil si pe alocuri chiar neindurator. Viata sa apartine in exclusivitate celorlalti, iar puterea si controlul il supun persecutiei sau gratificarii, pedepsei sau recompensei, iubirii protectoare sau urii distrugatoare.

Nu putem porni in discutia noastra decat de la ipoteza Melaniei Klein cu privire la aparitia intr-un stadiu timpuriu a anxietatii de persecutie care se constituie ulterior in pozitia numita schizo-paranoida, in care bebelusul se raporteaza la lumea exterioara utilizand mecanismul de clivaj. In perioada primelor 3-4 luni de viata, pozitia paranoid-schizoida este dominanta. Interactiunea proceselor de introiectie si proiectie determina dezvoltarea eului. Relatia cu sanul iubit si cu cel urat constituie prima relatie de obiect a bebelusului. Impulsurile distructive si anxietatea de persecutie sunt la apogeu. Aceste doua aspecte ale sanului mamei sunt introiectate si alcatuiesc nucleul supraeului. Clivajul, omnipotenta, idealizarea, negarea, controlul obiectelor interne si externe domina in acest stadiu.

In aceste stadii timpurii, anxietatea este contracarata de relatia bebelusului cu sanul bun. Natura foarte intensa, chiar extrema a emotiilor bebelusului face ca obiectul frustrant, rau sa fie resimtit ca un obiect persecutor inspaimantator, iar sanul bun sa fie idealizat, sa devina un san perfect, inepuizabil, mereu disponibil, mereu gratificant. Intensitatea fricii de persecutie amplifica puterea obiectului atotgratificant.

Putem presupune ca atunci cand anxietatea de persecutie este mai putin puternica, clivajul este mai putin extins si astfel eul poate sa se integreze si sa realizeze intr-o anumita masura sinteza sentimentelor fata de obiect. (Melanie Klein, Invidie si recunostinta, Opere 2, Editura Trei, 2006)

Aceasta sinteza despre care vorbeste M. Klein intre sentimentele de iubire si impulsurile distructive fata de unul si acelasi obiect – sanul- da nastere anxietatii depresive, vinovatiei si tendintei imperative de a repara obiectul iubit vatamat, sanul bun. Daca eul devine din ce in ce mai capabil sa suporte anxietatea, mecanismele de aparare se modifica in mod corespunzator.

Daca insa eul ramane fragil, supus obiectului persecutor neindurator si aflat la mila obiectului idealizat salvator, supraeul se va constitui rigid si tiranic, iar controlul omnipotent intern va fi conferit lumii exterioare si intors impotriva subiectului sub forma unei continue persecutii si umilinte. Clivajul nu se va diminua, facilitand trecerea spre pozitia depresiva, ci se va accentua, lasand subiectul prizonier unei dihotomii bun-rau si gardienii vietii sale vor deveni norocul sau ghinionul.

Intr-un astfel de context, terapeutul este destinat acestei oscilatii continue intre cel care persecuta si cel care gratifica, spaima pacientului fiind aceea de a anticipa in permanenta pericolele care l-ar putea supune persecutiei si de a suferi mereu pentru pierderea momentelor gratificante pe care nu le-a putut primi de teama de a pandi pericolul. Terapia isi propune intr-un astfel de moment sa determine scaderea controlului omnipotent pe care pacientul il atribuie lumii exterioare si sa permita apropierea celor doua aspecte ale obiectului pentru a permite reintregirea sa, plecand de la insasi imago-ul terapeului clivat.