Despre tăcerea psihanaliștilor s-a scris și s-a vorbit mult. Această tăcere, uneori disputată, alteori elogiată, a devenit un clișeu ce atârnă greu pe brațele bătrânei psihanalize. Partea nostimă (deci deosebit de importantă) a clișeelor este că ele sunt adevărate. Partea mai tristă însă e dată de concepția conform căreia clișeele, prin ele însele fiind învechite, nu mai merită a fi readuse în discuție, dezbătute, (re)descoperite. Ca și când nimic nou nu mai poate fi găsit în aceste concepte prăfuite și de prea mare generalitate. Contrar acestei gândiri ale cărei obârșii trimit către un materialism feroce și pervers, vine îndemnul de a avea îndrăzneala de a turna niște vin nou în burdufuri vechi. Așadar, despre tăcerea analistului.
Žižek vorbește în ultima sa lucrare, Less than Nothing, despre importanța pe care Lacan o atribuia tăcerii analistului. Lacan deplasează rolul analistului ca înlocuitor al marelui Altul care aparține registrului simbolic către rolul analistului de a reprezenta pe micul altul (small other). Acest small other întruchipează obstacolul inconsistenței, al eșecului marelui Altul. Analistul care ocupă locul marelui Altul este el însuși un medium al prosopopeei*: când vorbește, nu este el însuși cel care vorbește, ci marele Altul vorbește (sau tace!) prin el. Astfel, analistul nu este doar un alt subiect aflat pe o poziție egală cu cea a analizandului, ci el ocupă spațiul gol al morții. Tăcerea analistului reprezintă, prin urmare, absența sensului discursului analizandului, sens care se presupune a fi conținut în marele Altul. Cura analitică se încheie, subliniază Žižek, atunci când analizandul își asumă înțelesul discursului său.
În ceea ce privește poziția analistului ca micul altul, aceasta duce către transformarea cuvintelor analizandului în prosopopeea, către de-subiectivizarea lor, către deprivarea lor de calitatea intenției analizandului de a le oferi un sens. Astfel, atunci când analistul devine un mic altul care interpretează vorbele analizandului, obiectivul acestuia din urmă nu mai constă în asumarea sensului discursului său, ci se transformă în asumarea tocmai a lipsei de sens, a inconsistenței cuvintelor sale.
Înțeleg de aici că o cură analitică trece prin două etape majore: prima se derulează cu analistul ținând locul micului altul. În această etapă el vorbește, interpretează, îl ghidează pe analizand. Fără îndoială acest lucru este indispensabil celui nefamiliarizat cu limbajul propriului inconștient. Totuși, contrar presupunerilor majoritare, în această etapă nu căutarea sensului discursului analitic se află în prim plan, ci dimpotrivă, intervențiile analistului creează o ruptură, o tăietură la nivel de discurs al pacientului căruia, nu de multe ori, aceste interpretări i se par niște non-sensuri. Asta îmi amintește de ceea ce spunea Freud legat de negarea pacientului. Nu există o dovadă mai pertinentă pentru descoperirea reușită a inconștientului, afirma Freud, decât reacția analizatului la interpretările analistului prin expresii de genul:
Nu asta am gândit!,
La asta nu m-am gândit niciodată!,
Nu despre asta e vorba!.
Cea de-a doua etapă reprezintă deja o maturizare a travaliului analitic, o creștere a analizatului și a analistului deopotrivă. Cel analizat crește prin aceea că reușește să ajungă să dea un sens discursului său analitic și să-și asume acest sens propriu. Analistul crește prin faptul că ajunge să tacă și să-și asume această tăcere punându-se în locul marelui Altul, adică devenind personificarea inconștientului analizatului.
Și totuși, tăcerea nu înseamnă niciodată cu adevărat o tăcere – cu-atât mai mult cea a analistului. Ca, de pildă, aici:
* Prosopopeea se definește ca o figură de stil prin care o persoană absentă sau imaginară e reprezentată ca vorbind sau acționând (v. definiția personificării). Așadar, conchide Žižek, atunci când eu vorbesc, niciodată, de fapt, nu eu sunt cel care vorbește, ci trebuie să recurg la folosirea unei ficțiuni care înfățișează identitatea mea simbolică.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
O explicație scurtă (și simplistă) la întrebarea dvs. ar fi aceea că traducerea românească a conceptului lacanian „the big Other”/”le grand Autre” e cea folosită de mine. Motivul pentru care însă Lacan respinge noțiunea de ”Celălalt” (the Other/l`Autre) – care în psihanaliză desemnează ceea ce este exterior subiectului – este unul complex. Lacan vorbește, de fapt, de inexistența Celuilalt, iar câteva explicații lămuritoare pentru această poziție se găsesc aici http://www.causefreudienne.net/etudier/essential/de-l
"marele Celalalt" suna parca mai bine, totusi..e vreun motiv pentru care ati preferant varianta "marele Altul"?
O explicație scurtă (și simplistă) la întrebarea dvs. ar fi aceea că traducerea românească a conceptului lacanian „the big Other”/”le grand Autre” e cea folosită de mine. Motivul pentru care însă Lacan respinge noțiunea de ”Celălalt” (the Other/l`Autre) – care în psihanaliză desemnează ceea ce este exterior subiectului – este unul complex. Lacan vorbește, de fapt, de inexistența Celuilalt, iar câteva explicații lămuritoare pentru această poziție se găsesc aici http://www.causefreudienne.net/etudier/essential/de-l
http://www.causefreudienne.net/etudier/essential/de-l-autre-de-la-garantie-a-l-autre-qui-n-existe-pas.html *
Mi-a placut aceasta postare, ca si toate celelalte ale tale, Alexa! De ce nu ar fi ok traducerea romaneasca de pana acum, cu "Marele Celalalt"?