E o situatie cam singuratica

Propun cititorului un articol despre o tema esentiala in dezvoltarea copilului si anume capacitatea de a fi singur. Tema dezvolta mai multe directii si propune nenumarate reflectii. Ma voi opri insa la o analiza in sensul kleinian si winnicottian.

Copilul: daca plec, cand o sa ma intorc vei mai fi aici?
Terapeutul: te temi ca nu ma vei mai gasi. Voi fi aici.
Copilul: mai putin cand vei muri. Atunci nu vei mai fi.
Terapeutul: si iti este teama ca vei ramane singur.
Copilul: da, e o situatie cam singuratica.

Dialogul dezvaluie un fundament fragil al sentimentului de incredere al copilului in existenta unei relatii in absenta prezentei ei. Cuvintele sale sunt expresia unei angoase de pierdere si a unei fantasme de abandon. A fi singur se confunda cu a ramane singur, iar travaliul de renuntare la posesia obiectului prin internalizarea si simbolizarea sa se confunda cu un travaliu de doliu.

In articolul „Capacitatea de a fi singur” (1958), Winnicott vorbeste despre capacitatea de a fi singur care are la baza trairea timpurie de a fi singur in prezenta cuiva, astfel incat imaturitatea eului copilului sa fie contrabalansata de sustinerea eului matern. Autorul descrie un proces care incepe cu „eu”, ce descrie existenta unui intreg si o organizare a eului, apoi continua cu „eu sunt”, a carui aparitie este posibila doar in condittile existentei unui mediu protector constituit in fapt de mama preocupata de bebelus si aplecata asupra nevoilor acestora prin intermediul identificarii, urmand „eu sunt singur”, o dezvoltare ce depinde de constatarea bebelusului ca o mama de incredere exista continuu. Paradoxul capacitatii de a fi singur se bazeaza pe experienta de a fi singur in prezenta cuiva. Si fara o indestulare a acestei experiente capacitatea de a fi singur nu se poate dezvolta.

De asemenea, putinta de a fi singur depinde de capacitatea de a face fata sentimentelor provocate de scena primitiva.

Sa poti fi singur in aceste conditii implica […] intricarea impulsurilor si ideilor agresive si erotice si totodata o toleranta fata de ambivalenta. Impreuna cu toate acestea, in mod natural va exista si putinta copilului de a se identifica cu fiecare dintre parinti. (D. W. Winnicott, Procesele de maturizare, Opere 4, Editura Trei, 2004)

Melanie Klein afirma ca putinta de a fi singur depinde de existenta unui obiect bun in realitatea psihica a individului. O relatie interna buna, indeajuns de bine aranjata si aparata ajuta individul in orice moment sa se simta sigur in raport cu prezentul si viitorul. Relatia cu obiectele sale interne, impreuna cu increderea in ceea ce priveste relatiile interioare confera ele insele o indestulare a traitului in asa fel incat individul sa se poata bucura in orice moment, chiar si in absenta obiectului.

Copilul se situeaza in registrul confuziei absentei cu moartea si a separarii cu pierderea. A fi singur nu are sustinerea interioara si a internalizarii, ci devine a ramane singur, fara aparare si fara posibilitatea de a trai prezentul sau de a imagina viitorul. O absenta simbolizata presupune o reprezentare a existentei distincte a doua corpuri si o separare a celor doua euri prin renuntarea la iluzia unei pieli comune si a unei simbioze a corpurilor. Presupune un anume grad de autonomie si maturitate emotionala, posibilitatea ca eul sa se poata sprijini pe un altul si in acelasi timp sa isi afirme existenta, bucuria acestei existente neumbrita de teama anihilarii de catre un mediu ostil si persecutor.

Asadar, copilul se descopera pe el insusi singur pe lume, insa aceasta descoperire nu reprezinta debutul unei aventuri menite sa aduca experiente noi si o apropiere de ceea ce inseamna a trai, ci o ratacire, rodul unui abandon, ratacire incarcata de multa spaima si furie. Terapia si terapeutul ii propun sa recladeasca increderea sa in continuitate si sa reconstruiasca un sprijin care s-a prabusit inainte ca el sa se poata sustine singur.