Prima impresie dupa ce am vazut filmul White, white world (r. Oleg Novkovic, 2010) a fost o senzatie de deja-vu, parca ceva imi era foarte cunoscut, familiar, ca si cum as fi facut un drum prin cartierele marginase ale Bucurestiului intr-un timp nu neaparat indepartat… Apoi brusc mi-a venit in minte intrebarea
De ce o lume alba, alba si nu o lume simplu alba? Ce e mai alb decat albul?
Probabil mai alb ar fi albul fara nuante, albul complet sau albul perfect. Asadar, O lume alba, alba ar parea sa traduca, din acest punct de vedere, o lume perfecta sau o dorinta, o fantasma personala si / sau colectiva despre o lume ideala, o lume a paradisului pierdut, venerat si ravnit, un imago matern universal cu care fiinta umana spera sa fuzioneze pentru ca mai apoi sa poata sa renasca. Un fel de speranta a regasirii fericirii totale, concomitenta cu trairea de gol, un mixaj de ambivalente care ma face sa ma gandesc la un mod specific de a percepe si intelege realitatea, o realitate scindata si reprezentata partial, lumea scindata in obiect bun, idealizat si lumea ca obiect rau, reprezentata de realitatea dura, necrutatoare si toxica.
Accesul la lumea idealizata si obiectele ei bune pare facilitat de visul alb, drogul / alcoolul, drept singura cale posibila de a gestiona anduranta la impacul dur cu realitatea externa agresiva si neagra. Cu o amprenta emotionala ce pare sa se coaguleze in jurul suferintei, a nostalgiei pierderii obiectului bun (mama cea buna), a inocentei, candorii si protectiei oferite de acesta, dar si in jurul sperantei regasirii idealului pierdut, trairile sunt redate expresiv si metaforic in cantecele si baladele personajelor din film. Parca fiecare isi canta propriul destin, propria problematica existentiala, propria poveste trista, dupa cum pare sa existe in mod similar si o poveste colectiva, o aceeasi tema generala a grupului mare. Cumva fiecare personaj, precum si intreaga comunitate de mineri par sa cante aceeasi arie de destin.
Apar astfel doua reprezentari ale aceluiasi tip de scenariu: scenariul intern individual (al fiecarui personaj) si scenariul colectiv, apartenenta individului la matricea colectiva de baza fiind data de un marker principal inscris in algoritmul de functionare al comunitatii: o lume interna fragmentata, un sine colectiv slabit, splitat in self-obiecte partiale, un eu incapabil sa faca un compromis satisfacator intre realitatile interna si externa, acompaniat permanent fie de trairea subiectiva de gol si angoasa in fata pierderii, fie de furie, ura si razbunare fata de semeni. Cu alte cuvinte, o lume primitiva, animata de proiectii masive ale continuturilor psihice / obiectelor partiale arhaice si agresive; interactiunea umana centrata pe nivelul nonverbal abunda de identificari proiective de o intensa violenta. “Agresorul” apare ca figura urata si idealizata deopotriva, pe de o parte admirat si pe de alta invidiat (Regele in cele doua ipostaze, Zivina si discipolul sau), marcandu-se prin aceasta ambivalenta caracterul disociat al functionarii eului in matricea psihologica umana descrisa in film. Interactiunile umane sunt lipsite de empatie, nu exista tandrete, nu exista toleranta, afectiune, continere, nu exista “functionare alfa“ sau “obiecte intregi“, exista doar raceala, distanta emotionala sau aplatizare afectiva, disjunctie si agresivitate;
Spune-mi ceva frumos!
ii cere Rosa iubitului sau, la care raspunsul lui, vine scurt, sec si plat:
Nu.
O lume in care promiscuitatea, drogurile, alcoolul, sexul, reprezinta supape ale descarcarii pulsionale si singurele surse de “reechilibrare“ narcisica, chiar si pentru scurt timp. “Celalalt” este folosit in calitate de self-obiect proiectat in lumea externa, cu scopul satisfacerii imediate, un obiect la dispozitia celui care exercita puterea si in folosul dorintelor proprii. Relatiile apar ca unilaterale, “celalalt“ este deposedat de subiectivitate, de dorinte, trairi, vointa si optiuni proprii, este golit de atributul de persoana separata si diferita. Fiecare isi are obiectul-sine partial cu functie anaclitica, fiecare se afla in proximitatea pattern-ului sado-masochist osciland intre cele doua pozitii in functie de conjunctura. (Rujita il are pe Beli care o asteapta si pe care nu-l iubeste, dar ii este folositor, Rosa il are pe prietenul din copilarie, Tiger, la care revine atunci cand ii este rau, Rege se foloseste de toata lumea, cu o detasare sadica). Suntem in lumea lui eu te-am facut, eu te omor, respectiv, cam asta spune Rujita Rosei cand e pusa in fata competitiei oedipiene:
Mai bine te omoram cand erai un bot de carne.
O lume in care trecerile la act reprezinta calea specifica a interactiunii umane, violul, incestul, (Oedipul in varianta feminina), violenta fizica, in cele din urma crima, act care pare oarecum o mostenire transgenerationala (fiica isi omoara iubitul ca si mama ei) sau un mandat inconstient al mamei catre fiica, mandat prin care mama pare sa-si implineasca destinul, sa-si dea un sens existentei ei prin ideea de sacrificiu (prima data ucide pentru a-si salva iubitul, iar a doua oara isi asuma crima si merge la inchisoare in locul fiicei). Un sacrificiu cu functie justificativa pentru crima in prima situatie in care ucide pentru a-si sava iubitul, dar al carui resort inconstient (motivatie mai profunda) pare sa rezulte din razbunarea aferenta diadei sado-masochiste, a scenariului intern specific pozitiei schizo-paranoide, respectiv a-si face dreptate prin anihilarea celui care a agresat-o si a umilit-o in tinerete. Suntem de asemenea in lumea lui “ochi pt ochi si dinte pt dinte“, in ceea ce priveste reglarea relatiei subiect-obiect, unica modalitate a eului de a gestiona abuzul fiind identificarea cu agresorul sau switch-ul prin identificarea proiectiva cu pozitia sadica.
Ce ar fi insemnat o posibilitate de evolutie in acest sens, o structurare a mentalului colectiv si individual spre o forma mai matura? Ar fi insemnat ca cineva la un moment dat sa intrerupa sirul repetitiilor si sa fi creat o bresa in functionarea psihica existenta, manifestand o forma de toleranta sau de iertare a unui act agresiv comis fata de el insusi de catre un altul. Adica mai intai de toate sa dispuna de o forma de intelegere si de reflectare asupra sa si asupra a ceea ce se intampla, adica o capacitate de transformare a elementelor beta, elemente disjunctive, acte agresive, in elemente alfa, adica in elemente continute si mai organizate.
Daca am lua scena in care mama isi surprinde fiica intr-un moment de depersonalizare dupa punerea in act a crimei, avand la baza acelasi model implicit schizo-paranoid
daca nu te pot avea eu, n-o sa te aiba nimeni,
modalitatea in care reactioneaza, atitudinea si comportamentul mamei in acel moment par elemente de functionare ceva mai “depresiva“, un debut in a intelege, a incerca o reparatie in forma unui sacrificiu asumat. In acel moment ea pare ca lasa la o parte conflictul, invidia, concurenta cu fiica, pe de o parte accepta situatia de infrangere, ca fiica i-a luat locul in relatia cu propriul iubit, pe de alta parte empatizeaza cu ea si incearca sa o ajute. Cumva, in acea scena, sentimentele de compasiune si de solidaritate iau locul celor de revansa. Daca ar fi fost manata in continuare de dorinte revansarde si de invidie, atitudinea ei ar fi fost poate fie de nepasare, fie de triumf, identificandu-se cu agresorul si proiectand in fiica sa “vinovatul“ din ea insasi. Notele “depresive“ sunt prezente in poveste prin atitudinea implicita a mamei care pare sa indice o posibilitate de crestere dinspre pozitia “schizo-paranoida“, incarcata de scindari, proiectii, razbunare si violenta, spre o pozitie bazata pe reciprocitate si intelegere. Fiica, la randul ei, are, macar ca nivel potential, posibilitatea indentificarii cu un reper continator mai evoluat in experienta ei cu propriul copil ce urmeaza sa se nasca.
Intelegand filmul si din aceasta perspectiva mai optimista, poate ca ceea ce ramane ca mesaj latent in final ar fi faptul ca intr-o lume de subiectivitati anomizate de rani narcisice si dureri ascunse de propriile fortificatii defensive, individul si interactiunea interumana pot avea totusi sansa revigorarii.
 Codruta Zerfaseste candidat al Societăţii Române de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Felicitari, Codruta, pentru prezentare!
De acord cu Georgiana, felicitari pentru prezentare!
Felicitari pentru prezentare la mai multe, exista vrun loc pe blog unde pot cere diferite recomandari ce incadreaza in categoria psihologie?
Multumesc in avans pentru raspuns!
Puteti cere recomandari (bibliografice sau clinice) la oricare articol care va inspira, scriind un comentariu asa cum ati facut acum.