Gandirea schizo-paranoida

Am fost cu adevarat neprietenos cu mama in dimineata asta.

O persoana in pozitia schizo-paranoida simte anxietate pentru sine insasi, pentru propria sa siguranta:

Mama intotdeauna ma suna intr-un moment nepotrivit.

Astfel, anxietatea in pozitia depresiva este legata de vinovatie:

Ma simt intr-adevar rau pentru cat de neprietenos am fost cu ea. Sunt sigur ca s-a simtit ranita.

in timp ce anxietatea in pozitia paranoid-schizoida este persecutorie:

Sunt sigur ca ma uraste acum.

Persoanele ce functioneaza in pozitia schizo-paranoida ii vad pe ceilalti oameni ca fiind fie exclusiv perfecti si, prin urmare, acceptabili fie foarte persecutori si, ca urmare, in intregime inacceptabili. E lesne de inteles, astfel, de ce pozitia schizo-paranoida pare a juca un rol rau intre cel doua pozitii. Exista o tendinta puternica de a vedea fenomenele schizo-paranoide ca fiind in special bolnave si, in cel mai rau caz, imorale. Pozitia schizo-paranoida este ceea ce noi simtim ca nu ar trebui sa se intample si exista un fel de moralitate atasata ei versus fenomenele depresive, o moralitate care e plasata prost si e bazata pe o proasta intelegere. De fapt, pentru toate diferentele lor, cele doua pozitii sunt de asemenea pe un continuum – un continuum al unei crescute integrari, in care fiecare achizitie este bazata pe achizitii ce au fost facute inainte.

Trei ipoteze bazate pe teoria kleiniana:

• omniprezenta fantasmei inconstiente,
• capacitatea inerenta a bebelusului de a avea relatii de obiect,
• dualitatea instinctelor vietii si mortii.

Fantasmele inconstiente
 
Klein sustine ca, din momentul nasterii, toata experienta noastra e insotita de fantasme inconstiente. Acestea sunt omniprezente si sunt constant active in fiecare individ. Nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat viata inconstienta si sunt reprezentarile tuturor experientelor individuale interne, externe, fizice sau mentale. Sunt primitive si, in unele cazuri, fantasme permanente pe care eul le are despre el insusi si relatiile sale cu obiectele interne. Ele devin baza structurii personalitatii.

Relatia cu obiectele
 
Dupa teoria kleiniana, bebelusul relationeaza cu obiectele in realitate si in fantasma incepand de la nastere. Bebelusul deopotriva uraste si iubeste obiectele si o mare pare din aceasta iubire e directionata nu doar catre sanul care hraneste, ci foarte curand catre mama insasi, cumva vag perceputa si distorsionata. El este din nastere orientat catre mama in ura si in iubire. Aceasta ne conduce catre ceea ce Klein numeste ca fiind obiect bun. Priscilla Roth spune ca acesta nu este un termen misterios, nici unul sentimental, nici unul idealizat.

Un obiect bun pur si simplu este persoana de la care bebelusul asteapta satisfactie. Klein spune ca asteptarea obiectului bun, cineva care satisface foamea bebelusului si care este continatorul iubirii acestuia, este constitutionala: bebelusul din nastere asteapta o astfel de persoana. De fapt, studii recente pe bebelusi confirma aceasta ipoteza.

Pulsiunile de viata si de moarte
 
Teoria kleiniana este o teorie a dualismului instinctual: despre contradictii in natura noastra. Urmandu-l pe Freud, Klein a mentionat ca, de la nastere, bebelusul este dotat cu pulsiuni de viata si pulsiuni de moarte; cum sunt acestea legate, deplasate, deturnate, proiectate, reintroiectate, cum sunt gestionate conflictele intre pulsiunile de viata si de moarte sau iubire si ura reprezinta, putem spune, caracteristicile determinante ale relatiilor de obiect ale individului si personalitatii. Nou-nascutul este dominat din nastere de forta pulsiunilor in conflict unele cu altele, pulsiuni care pe de o parte il propulseaza in viata, in recunoasterea obiectelor, perceptia realitatii, organizarea experientei si, pe de alta parte, il invadeaza cu amenintari de disolutie, haos sau boala. Acest conflict intre dorinta lui innascuta de viata, de conectare cu ceilalti si tendinta tot innascuta de a se dizolva, a se deconecta, de a nu fi ii creeaza anxietate.

Anxietatea, chiar si la acest stadiu timpuriu, este frica de pulsiunea de moarte interioara. Aceste trei concepte sunt in legatura unul cu altul: pulsiunile bebelusului de a iubi si a ura sunt intotdeauna traite in termeni de fantasme inconstiente cu privire la relatiile sale cu obiectele. Bebelusul are un eu de la inceput. Este rudimentar intr-o prima faza, dar e prezent de la nastere. Acest eu are abilitati variate de la nastere, dar ele sunt necoordonate si neintegrate. Integrarea eului, coeziunea si coordonarea sa se obtin prin experientele care il abiliteaza sa incorporeze si sa se identifice cu un obiect bun. Aceasta inseamna ca bebelusul poate obtine o reprezentare a lui insusi – o imagine de sine – doar prin formarea unei imagini a lui insusi modelata de persoana pe care el o iubeste. In scopul de a face fata, pe de o parte fortei conflictelor interne (conflicte intre pulsiunile de viata si de moarte care creeaza adesea anxietati coplesitoare) si, pe de alta parte, frustrarile si cererile realitatii externe, eul bebelusului trebuie sa se intareasca treptat si sa se dezvolte. Senzatiile intamplatoare, perceptiile si pulsiunile trebuie sa inceapa sa devina structurate si comprehensibile – aceasta necesita un eu cu o anumita forta si coeziune. Primul scop pentru bebelus, apoi, este organizarea si structurarea eului sau si organizarea experientei sale astfel incat el poate treptat sa perceapa mai mult sau mai putin cu acuratete si sa gestioneze evenimentele interne si externe (Cap. 11). Aceste doua procese – organizarea si structurarea eului sau si organizarea experientei sale – sunt mutual interdependente si dialectic relationate.

Bebelusul este de asemenea capabil de la inceput de a experimenta evenimentele si de asemenea obiectele, simtindu-se atasat de ele ca bun (ex.: satietatea) sau rau (durerea foamei, colicile). Bebelusul incepe sa internalizeze, sa incorporeze, sa se identifice cu experientele bune de la inceput: el le ia inauntrul eului sau. Treptat, eul sau capata coerenta in jurul acestor experiente repetate cu obiectul bun. Cu alte cuvinte, bebelusul incepe treptat sa aiba un sens inconstient de sine si sensul sau de sine este masiv bazat si depinde de „ideea„ sa de obiect bun trait in experienta buna. Bebelusul, apoi, trebuie sa-si protejeze acest sens al obiectului bun pe care se bazeaza propriul sens de sine din ce in ce mai mult, sa-l protejeze de sentimentele sale de ura si furie – ura sa innascuta – iar furia creste odata cu frustrarile inevitabile din afara. El trebuie de asemenea sa-si protejeze eul aflat in crestere de pericolele pe care le prezinta pulsiunea de moarte – pericol de fragmentare si disolutie. El trebuie, cu alte cuvinte, sa-si securizeze mintea pentru a-i permite sa se dezvolte si sa capete forta. Structura psihologica complexa care il abiliteaza sa faca asta se numeste pozitie schizo-paranoida.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Evident, pacientul si-a clivat perceptia asupra analistei: analista sa a devenit doua persoane in mintea sa. Analista in mintea sa era batrana, in nici un caz un obiect sexual, iar la teatru era o femeie de varsta a doua atractiva care i-a trezit fantasme sexuale. El si-a „clivat obiectul„ probabil pentru a-si pastra sentimentele erotice cat mai departe posibil de imaginea analistei ca figura materna. Dar el a facut mult mai mult de atat. Pentru a-si cliva obiectul, pacientul a trebuit de asemenea sa-si cliveze propriul eu. Aceasta inseamna ca el trebuie sa desparta doua parti ale experientei sale, una de alta. El nu poate pune impreuna partea din el insusi care isi recunoaste analista la teatru cu partea din el insusi care insista ca analista sa e o femeie foarte in varsta. Pentru a aduce cele doua perceptii impreuna, e necesar sa aduca impreuna cele doua idei: „analista„ si „femeie atractiva„, iar pentru el, aceste doua idei nu sunt compatibile. Si, astfel, el a creeat un split in propriul eu. Acesta este un moment important pentru ca evidentiaza faptul ca nu se pot splita obiectele proprii fara a produce o splitare in propriul eu. Si o splitare in propriul eu implica o reducere a capacitatilor eului, o reducere a capacitatii de a gandi clar.

Al doilea din cele doua mecanisme de aparare de baza in pozitia schizo-paranoida este proiectia si ea evolueaza odata cu clivajul. Cand bebelusul, si mai tarziu adultul, isi cliveaza propriile impulsuri nedorite, el le proiecteaza in afara persoanei lui, in obiect. Freud a considerat ca bebelusul face fata pulsiunii de moarte deviind-o, iar Klein a fost de acord cu el. Deviindu-si pulsiunea de moarte, inseamna ca bebelusul a clivat-o si a proiectat-o in afara sa – el traieste pericolul ca venind din afara sa si nu din interiorul sau. El atribuie agresiunea, pericolul, ura, altcuiva. Un astfel de clivaj aici se refera la un clivaj in perceptia bebelusului despre sine insusi – el se cliveaza pe sine intr-un self care iubeste si un self care uraste si se debaraseaza de perceptia sa asupra selfului care uraste atribuind propriile sentimente violente si periculoase altcuiva – el le proiecteaza in obiect si considera ca apartin obiectului si nu propriei persoane. Astfel, obiectul este perceput ca periculos de persecutor.

• inabilitatea de a stabili o reala bipolaritate sau
• o bipolaritate prea rigida si extrema

Primul pericol e acela ca, din anumite motive, clivajul bipolar nu s-a stabilit niciodata in mod optim. Acesta este cel mai serios dintre cele doua pericole: daca n-a putut fi stabilita nici o dihotomie reala intre ce este bun si ce este rau, atunci ceea ce este bun este permanent amenintator, iar rezultatele pot fi catastrofale pentru eu. Confruntandu-se cu amenintari constante asupra siesi si obiectelor sale bune, eul spliteaza intr-un mod daunator – se fragmenteaza in multe parti si apoi partile insele sunt violent proiectate.

Clivajul excesiv, adesea rezultat dintr-o anxietate persecutorie coplesitoare, e foarte diferit de diferentierea binara pe care am discutat-o. Acest tip de clivaj in parti multiple se refera adesea la fragmentare. El poate conduce la un sens terifiant de confuzie si dezintegrare, un sentiment de haos si depersonalizare. In aceasta forma extrema este legat de procese schizofrenice.

Fragmentarea se produce din mai multe motive, dar invidia este adesea un factor puternic. Cauza acesteia: in scopul de a face o diferenta intre bun si rau care e necesara, obiectului bun (sau ideal) trebuie sa i se permita sa existe. Daca sentimentele de invidie ale bebelusului sunt prea puternice, el nu poate permite existenta bunatatii in cel pe care-l iubeste; faptul ca a trait bunatate ii provoaca invidie si il face sa atace si sa incerce sa distruga.

In acest sens, invidia este mult mai periculoasa pentru sanatate decat este sadismul. Cel iubit poate fi recuperat dintr-un atac sadic; cu alte cuvinte, sentimentele puternice de iubire presupun ca increderea in bunatatea obiectului iubit poate fi recuperata. Dar este exact sentimentul de bunatate al obiectului aflat sub atac unde atacul este motivat de invidie. In analizele cu copii si adulti, este extrem de important de diferentiat atacurile asupra analistului cand el e simtit ca fiind rau (atac, frustrare, deprivare, neintelegere) de atacurile cand acesta este simtit ca fiind bun.

Clivajul obiectului si al selfului in doua categorii distincte, bun si rau, organizeaza si structureaza ceea ce inainte a fost experienta haotica; cand mecanismul esueaza, rezulta haosul si confuzia. Confuzia este, dupa Klein, cea mai rea si mai dureroasa stare a mintii. Mintea este proiectata in afara si impartita in multe parti. E, de asemenea, ultimul refugiu atunci cand anxietatea persecutorie devine atat de coplesitor de suportat.

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti 

In pozitia schizo-paranoida, asa cum am vazut, obiectul bun niciodata nu a fost recunoscut ca separat de self; obiectul bun este selful bun prin care vin toate experientele bune. Este diferit de obiectul rau prin care vin toate experientele rele si care apare in momentul in care obiectul bun dispare. Acestea sunt doua obiecte distincte. In pozitia schizo-paranoida exista mama buna care imi apartine integral mie si care imi ofera placere nemarginita. Dar in momentul in care sunt stresat, nu exista nici o mama buna, sunt complet in prezenta mamei rele care ma persecuta. Acestea sunt stari ale mintii care fluctueaza cu rapiditate. Pentru a percepe obiectul mai realist trebuie sa recunosc ca mama care nu este aici cand am nevoie de ea este aceeasi mama care imi aduce confort: mama pe care o urasc este aceeasi cu cea pe care o iubesc. Si trebuie sa recunosc ca ea nu este eu si nu imi apartine intotdeauna. Aceasta necesita o acceptare a durerii, uneori prea mari, realitatea ca sunt dependent de un obiect care e separat de mine. Si ca am atacat si distrus si continui sa atac si distrug aceeasi persoana pe care o iubesc si de care am nevoie. Aceste trairi sunt un inceput al ambivalentei (a avea sentimente ambivalente fata de cineva) si vinovatiei. Si ele deja exista, desi trecatoare si puternic aparandu-ne impotriva lor, in pozitia schizo-paranoida.

Pozitia depresiva este definita de capacitatea de a suporta durerea vinovatiei cu privire la propria atitudine fata de cei dragi. Dar vinovatia exista in forme rudimentare si fragmentare sau proiectate inca din pozitia schizo-paranoida.

Fluctuantele sesizari ale vinovatiei nu pot fi indelung tolerate in pozitia schizo-paranoida; ele sunt anihilate, fragmentate sau proiectate. Este important insa de inteles ca ele exista ca perceptii fugitive si ca negarea si proiectarea lor aduce in mod constant anxietate persecutorie. In dezvoltarea normala, cu un eu mai crescut, realitatea ambivalentei, durerea vinovatiei si pierderea omnipotentei narcisice vor fi treptat mai tolerabile. Cand unei astfel de realitati nu i se poate face fata apoi, integrarea treptata a binelui si raului, inauntru si in afara, eu si non-eu nu poate avea loc. In aceste circumstante, clivajul este largit, dihotomia este puternica si mult mai rigida. De-a lungul vietii, cand sentimente de vinovatie sunt prea greu de gestionat, individul se reintoarce la rigiditatea sau la siguranta pozitiei schizo-paranoide unde el poate sa separe „bun„ de „rau„ si sa-si mentina cu certitudine absoluta impresia ca el este de partea binelui.