Ma intereseaza fantomele si vreau sa le studiez

Propun cititorului o tema foarte interesanta si in acelasi timp dificila, cea legata de diferenta dintre introiectie si incorporare, dintre un travaliu de elaborare si un travaliu de incriptare, o tema despre ceea ce bantuie psihicul din ceea ce nu si-a gasit loc sau sens.

Copilul: ma intereseaza fantomele si vreau sa le studiez
Terapeutul: te intereseaza pentru ca?
Copilul: pentru ca am intalnit una si de atunci ma urmareste
Terapeutul: ce crezi ca vrea de la tine?
Copilul: este foarte suparata pe mine pentru ca am murdarit-o cand am incercat sa ma lupt cu ea.

Copilul aduce in dialogul sau interesul pentru studiul fantomelor. Nimic mai semnificativ pentru o incercare de a se apropia de ceea ce exista, fara insa a avea chip sau sens. Psihicul sau poarta urmele mostenite ale unei prezente in egala masura straine si familiare, pe care copilul se vede nevoit s-o infrunte, desi este inspaimantat de ea. „Intalnirea” pare a fi un moment extrem de important, insa ea se produce mai degraba sub forma unei expulzii asemanatoare unei forcluderi lacaniene, decat sub forma unui insight sau a unei reprezentari interne.

Voi apela pentru a ma apropia de aceasta la doi autori, a caror opera este deosebit de semnificativa pentru psihanaliza legaturii si pentru modalitatea de intelegere a transmiterii transgenerationale, Maria Torok (eleva a lui Ferenczi) si Nicolas Abraham (analizat de Bela Grunberger si apropiat al lui Jacques Derrida). Acestia aduc in discutie mai multe concepte care doresc sa expliciteze modul in care psihicul construieste parti inchise ermetic in care sunt depuse resturi ne-simbolizate.

Unul din cele mai importante concepte este cel de incorporare, aceste fantasme despre care au vorbit Maria Torok si Nicolas Abraham (1987) fiind create plecand de la realitatea unei pierderi suferite de psihism, de care trebuie sa se protejeze. Daca aceasta pierdere ar fi acceptata, ea ar antrena o remodelare profunda pe care fantasma permite sa fie evitata. Este vorba de o „vindecare magica prin incorporare” care se sustrage altfel travaliului dureros de remodelare. Absorbtia obiectului pierderii sub forma unei hrane reale sau imaginare are drept efect refuzul doliului si sa faca imposibila introiectia sa. Aceasta fantasma

tradeaza o lacuna in psihism, o lipsa in locul precis in care o introiectie ar fi trebuit sa aiba loc.

Aceste disparitii sunt atunci tinute secret. Ele nu pot fi acceptate ca pierderi. Doliul de nespus instaleaza in interiorul subiectului un cavou secret, o cripta in care se odihneste obiectul pierdut reconstituit ca si

persoana completa cu propria sa topica, ca si momentele traumatice presupuse sau efective care au facut introiectia imposibila.

O lume fantasmatica inconstienta functioneaza intr-o maniera autonoma si duce o viata separata si oculta. Este fantoma criptei.

Cripta constituie o varietate de clivaj a eului care este in mod particular structurata si „ermetica”. Pierderea fiintei dragi face obiectul unei negari primare, al unei evitari radicale. Defunctul ramane „viu” in cripta din interiorul psihismului subiectului si poate trai o viata fantasmatica proprie.

Fantoma este un reziduu permanent ale unor doliuri nefacute. Obiectul pierdut nu este recunoscut ca pierdut pentru ca nu a fost plans. Incorporat, este inchis in cripta.

Fantoma este – sub toate formele sale – inventia celor vii […] in sensul in care ea trebuie sa obiectiveze cumva lacuna pe care a creat-o prin ascunderea unei parti din viata obiectului iubit […]. Nu cei decedati sunt cei care vin si bantuie, ci lacunele lasate in noi prin secretele altora. (N. Torok, M. Abraham, L’Ecorce et le noyau, Paris, Flammarion, 1987).

Jacques Derrida (1976) adauga ca trebuie sa distingem

strainul incorporat in cripta eului si fantoma care vine sa bantuie dinspre inconstientul celuilalt. Fantoma are locul sau in inconstient. Ea nu apare ca un efect al refularii proprii si proprii unui inconstient parental. Cripta de unde revin fantomele este cea a altuia.

Asa cum aminteam cititorului la inceputul articolului, o tema dificila de teoretizare a unui travaliu de elaborare a ne-spusului, a ceea ce este incriptat, ingropat, dar niciodata uitat. A ceea ce cauta apoi o cale de a se arata, de a se restaura in circuitul psihic, de a re-capata sens. Copilul se arata dispus „sa studieze”, o disponibilitate psihica pentru un travaliu de reprezentare in ciuda pericolelor si amenintarilor vadite. Caci, ca orice lacuna, este absolut necesara umplerea ei, dar in acelasi timp este mereu in cautarea unei noi deghizari si a unei absente a identitatii.

Si ma intreb, alaturi de cititor, oare in ce consta „murdarirea” de care vorbeste copilul? Si absolut intamplator si poate chiar neavenit in acest context, dar sa dam credit lantului asociativ liber, imi vine in minte fraza unei reclame de demult la un detergent, „murdarirea este buna.”