Acceptare şi refuz (I)

În viaţa de toate zilele acţionez conform dorinţelor mele egoiste, conform codurilor sociale pe care le asum, conform unor mecanisme inconştiente care mă fac imprevizibil, dar care sunt elucidabile… cu toate astea, deciziile nu sunt luate automat, ele trec printr-un proces de delibrare internă, prin căutarea a ceea ce, se poate spune, este legea mea. „Pe legea mea!” „Ma foi!” „By God!” Iată expresii prin care se exprimă faptul că posedăm anumite determinaţii decisive pentru a ne justifica faptele.

Din punct de vedere psihanalitic, ele nu aparţin numai sferei supraeului. Dimpotrivă, pot veni dinspre sine. Dar nici aşa nu scapă regulei de fier care este că libertatea este deliberare. Numai deliberare şi în întregime deliberare.

Actul „liber”, acest versant subiectiv al deciziei, este în raport cu ceea ce l-a provocat. Actul este retroacţiune. Şi nicăieri nu este mai accesibil observaţiei decât atunci când acţiunea este rezistenţă. Faptul de-a refuza ceea ce pare să-ţi fie prescris este perceput în mod evident ca un act de libertate. Refuzul este situaţia prin excelenţă revelatoare a libertăţii. Refuzul pune faţă-n faţă individul şi constrângerea care se exercită asupra lui.

Pentru că s-a vorbit atâta despre trecutul (relativ) recent, voi lua exemplul unui ins căruia în regimul comunist i s-a propus să devină informator. Chiar dacă era „şantajabil” au ba, el avea de ales, între a accepta sau a refuza angajamentul cerut. Libertatea nu se manifesta numai în refuz, ci şi în acceptare. Libertatea este, prin definiţie, binară. Cel ce acceptă să devină informator cedează fricii, vede avatajele imediate al noi sale poziţii… în timp ce gândul viitorului mai depărtat nu-l tulbură. Diverse sofisme (a căror natură sofistică nu apare imediat) îşi fac loc: de pildă, el se gândeşte că informaţiile pe care le va da, pe care-şi propune să le filtreze într-un anumit fel, vor influenţa mersul lucrurilor. În felul acesta îşi satisface o secretă voinţă de putere. Apar aspecte legate de supraeu: respectul faţă de puterea constituită depăşeşte rezistenţele, totdeauna posibile în deliberare (aici geneza şi natura influenţelor paterne are cuvântul lor de spus). Pe scurt, există deliberare, iar deliberarea înclină spre acceptare.

Să examinăm acum refuzul de-a accepta calitatea de informator…