Deschid cu acest titlu un articol care se va intinde pe mai multe parti, tocmai pentru a putea cuprinde complexitatea temei pe care o subliniaza. Voi analiza, pe rand, rolul clivajului in dezvoltarea psihica a copilului si legatura sa cu vinovatia, rolul depozitarului psihic versus cel al criptei si, nu in ultimul rand, relatia dintre continut si continator. Titlul articolului este o sinteza minunata a celor prezentate in aceasta scurta introducere.

Copilul: cand patesc ceva scriu pe un caiet si apoi il las acolo, nu il mai deschid
Terapeutul: si ce se intampla cu ce ai patit?
Copilul: ramane acolo inchis
Terapeutul: si il poate deschide cineva?
Copilul: doar cineva care nu este rau

Dialogul ne aduce parca si mai multe intrebari fata de raspunsurile pe care le-am astepta. Sa notam in primul rand ambivalenta prezenta in permanenta la nivelul limbajului si la nivelul continutului. Un copil care pateste ceva /un copil care a facut ceva, un copil care ascunde / un copil care arata, un copil care inchide / un copil care deschide, un copil rau / un copil bun. Prima intrebare pe care ne-o putem pune impreuna este ce anume inchide copilul? Ceea ce el a patit sau ceea ce el a facut? In egala masura el inchide propria sa vinovatie si teama de a fi pedepsit pentru ca a fost rau. O a doua intrebare ar putea fi cine este caietul? Cu siguranta ne referim la un continator, dar care este natura acestuia?

Am putea intelege ceea ce spune copilul si astfel: daca am patit ceva este pentru ca si eu am fost rau si meritam sa mi se intample, sa fiu pedepsit. Un astfel de gand produce doua efecte: un circuit al ideilor strict interior, ciclic, care nu este supus transformarii, ci doar repetitiei, si un mecanism de aparare arhaic denumit clivaj.

Printre mecanismele de aparare tipice de aparare ale eului timpuriu putem nota mecanismul de clivare a obiectului si a impulsurilor, idealizarea, negarea realitatii interne si externe. In „Observatii asupra unor mecanisme schizoide”, Melanie Klein afirma ca faza de persecutie, denumita ulterior pozitie paranoida, apare ca o incercare de gestionare a anxietatii, dar ea poate impiedica trecerea la pozitia depresiva daca fricile de persecutie sunt extreme de puternice.

Anxietatea apare ca urmare a actiunii pulsiunii de moarte la nivelul organismului, este resimtita ca frica de anihilare (moarte) si ia forma fricii de persecutie. Frica de impulsul distructiv pare sa se lege pe data de un obiect – sau mai precis este perceputa drept frica de un obiect foarte puternic, incontrolabil” (Melanie Klein, Invidie si recunostinta, Opere 2, Editura Trei, 2006)

Chiar daca aceste obiecte sunt percepute drept externe, ele devin prin introiectie persecutori interni si intaresc frica de impulsurile distructive din interior. Apelez la rabdarea si ingaduinta cititorului pentru a aduce aici un argument acestei ipoteze si din D. W. Winnicott, care imbogatea aceasta idee cu o imagine plastica a spectrului somatic, afirmand in Natura umana ca fenomenele interne rele care nu mai pot fi contracarate, controlate sau expulzate devin suparatoare, devin persecutori interni si sunt percepute de catre copil ca o amenintare venind dinauntru si asta se transforma cu usurinta in durere (fizica).

Clivajul este unul dintre cele mai timpurii mecanisme si aparari ale eului in fata anxietatii. Exista insa o relatie stransa intre clivaj, idealizare si negare. Idealizarea este corolarul fricii de persecutie, dar ea izvoraste totodata din puterea dorintelor pulsionale al caror scop este gratificarea nelimitata.

Doar cineva care nu este rau,

afirma copilul in dialogul citat mai sus subliniind valoarea idealizarii.

Clivarea obiectului si negarea frustrarii si a persecutiei sunt menite a nega existenta obiectului rau si a situatiei frustrante, a sentimentelor rele (durerea) carora le da nastere frustrarea. Acest lucru se asociaza cu negarea realitatii psihice care devine posibila prin intermediul sentimentelor puternice de omnipotenta (daca il inchid acolo, el nu va mai exista, el fiind si afectul, dar si obiectul psihic). Negarea omnipotenta a existentei obiectului rau si a situatiei dureroase echivaleaza in inconstient cu anihilarea prin impulsul distructiv. Insa nu doar situatia data si obiectul sunt negate si annihilate, ci si relatia de obiect. Drept urmare o parte a eului, cea din care provin sentimentele fata de acel obiect este negata si anihilata la randul ei.

Inchei acest articol facand trimitere la vinovatia pe care este menita sa o ascunda si sa o nege acest clivaj si pe care o trecere psihica la pozitia depresiva o determina sa fie foarte prezenta in dinamica unui individ.

Sentimental de culpabilitate este expresia conflictului de ambivalenta, a eternei lupte intre Eros si pulsiunea de distrugere sau de moarte,

afirma Freud in Disconfort in cultura, atragand atentia ca agresivitatea se transforma in sentimente de culpabilitate, caci ea va fi reprimata si deplasata catre supraeu.