Primii ani de viata reprezinta etapa in care se pun bazele viitoarei relatii cu semenul pentru intreaga viata. Mama invata limbajul nonverbal al copilului pentru a raspunde trebuintelor acestuia. In afara de iubirea dublata de atasament, un rol important in constructia viitorului comportament relational il are identificarea narcisica. Mama isi recunoaste copilul ca apartinandu-i, acesta putandu-se reflecta ca imagine in ea. Identificarea narcisica este exemplar cuprinsa in teoria lui Jacques Lacan cu privire la stadiul oglinzii.
Lacan apeleaza la psihologia comparata spunand ca inteligenta copilului de un an depaseste inteligenta instrumentala a cimpanzeului, deoarece primul acompaniaza recunoasterea sa din oglinda cu o serie de gesturi ludice care reflecta juisanta si deci investirea libidinala a imaginii sale reflectate. Narcisismul primar al copilului reprezinta tocmai investirea libidinala proprie, specifica acestui stadiu. In stadiul oglinzii (intre sase luni si un an si jumatate), eul face trecerea de la stadiul de eu-dorit (ca obiect in dorinta Celuilalt) la cel de eu-doritor (asumandu-si propria dorinta).
Imaginea din oglinda apare asemenea unei halucinatii, spune Lacan, sau a unui vis, ca dublu al imaginii corpului. Exista o asimetrie intre aceasta forma totala a corpului (cea reflectata) si necoordonarea miscarilor corpului real. Prematuritatea neuronala a nou nascutului uman explica necoordonarea sa initiala. Acest fapt face ca relationarea viitorului eu cu realitatea sa din oglinda (ce detine coordonare si integritate) sa reprezinte o alienare, o falsa cunoastere deoarece se indeparteaza de realitatea resimtita unde nu exista aceasta coordonare. Este o cunoastere de tip paranoiac care, spune Lacan, sta la baza cunoasterii umane in general.
Discordanta dintre cele doua realitati – cea resimtita si cea reflectata – este traita dramatic, agresiv. In stadiul oglinzii situeaza Lacan gelozia primordiala regasita in viata relationala de mai tarziu. Fantasma corpului fragmentat apare cu regularitate in visele pacientilor cand in analiza se atinge un asemenea nivel de dezintegrare agresiva a subiectului. Apare, de asemenea, in diverse somatizari: colici intestinale precum si in simptomele ce descriu o anumita fantasmatica: mecanisme de clivaj sau spasme de tip isteric. Lacan adauga faptul ca, regandind mecanismele de aparare ale eului descrise de Anna Freud prin prisma Simbolicului, le putem intelege originea si putem situa, de exemplu, refularea isterica si revenirile sale intr-un stadiu mult mai arhaic (stadiu imaginar, adica presimbolic) fata de formatiunea reactionala de tip obsesional si izolarile de afect, prin urmare, invers de cum le-a plasat Freud (acesta considera nevroza obsesionala ca avand origini mai arhaice decat cea isterica).
Conflictul dintre eu si imaginea speculara se rezolva prin asumarea de catre acesta a imaginii alienante care il indeparteaza de realitatea corporala, anticipand astfel unitatea eului. Stadiul oglinzii reprezinta deci, si o identificare, care sta la baza tuturor identificarilor ulterioare. Notiunea de imago (spune tot el) ar putea explica predispozitia subiectului uman pentru aceasta etapa in care isi asuma propria imagine prin identificare.
Insa identificarea nu poate fi posibila fara aportul Celuilalt. Copilul in fata oglinzii se intoarce catre adultul care il tine in brate. Cererea sa este de confirmare narcisica:
Pot sa-mi asum aceasta imagine?
Eul se constituie numai primindu-si de la celalalt reflectarea narcisica, adica o confirmare a asumarii propriei sale integritati trecuta prin prisma privirii celuilalt:
Da, tu esti acesta!
In oglinda se proiecteaza investitia libidinala in eu prin intermediul imaginii sale reflectate, aceasta devenind apoi imagine narcisica. Dupa identificarea cu imaginea speculara, aceasta devine o structura interna sub forma de imagine narcisica (componenta a Imaginarului). Ea sta la baza constituirii eului ideal, forma primara a eului. Stadiul oglinzii, ca etapa a constituirii imaginii narcisice, reprezinta, dupa Lacan, punctul de pornire al vietii psihice umane, inceput al structurarii eului.
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. Subscrieţi la Cafe GradivaPrimiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens. Urmăriţi-ne pe WhatsAppAbonaţi-vă la Newsletter |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Guy Ben-Ari, The Mirror Stage (2010)
![Ferro si cum lucreaza mintea analistului [sau cum arata o galeata fara capac]](https://cafegradiva.ro/wp-content/uploads/2020/01/bucket-lid-360x180.jpg)
"Prematuritatea neuronala a nou nascutului uman explica necoordonarea sa initiala. Acest fapt face ca relationarea viitorului eu cu realitatea sa din oglinda (ce detine coordonare si integritate) sa reprezinte o alienare, o falsa cunoastere deoarece se indeparteaza de realitatea resimtita unde nu exista aceasta coordonare. Este o cunoastere de tip paranoiac care, spune Lacan, sta la baza cunoasterii umane in general."
Aici am indoieli. E o ipoteza cum ca copilul se vede pe sine intreg si coordonat in oglinda. Intreg da, dar si coordonat? E ca si cum ar vedea in oglinda ceva ce nu poate inca simti. Sigur, e un amanunt, coordonarea vine in timp, de aceea termenul de un an si jumatate reprezinta o limita realista. Atunci procesul de mielinizare se va fi terminat deja de cateva luni.
Sunt de acord cu obiectia ta si nu stiu sa iti raspund pana cand nu revad bibliografia (textul lui Lacan plus cei care l-au explicat). Acum eu sunt in concediu. 🙂 Uitandu-ma in fuga peste articol imi dau seama ca nu am fost preocupata deloc in a delimita unde este ideea lui Lacan, unde a interpretilor lui si unde a mea si chestia asta imi displace cel mai tare la un text. In general, nu prea am incercat sa il inteleg singura pe Lacan pentru ca nu cred ca pot sa fac asta. Revin cu clarificari cand revin la job! 🙂
Cred ca e foarte greu de stabilit astazi ce a spus Lacan la origini. La Paris se fac grupuri de studiu in mod constant. Cred ca ti-ar placea sa participi. Asa ca a-ti face reprosuri in sensul asta e exagerat.
Odihna placuta!