In „Down Neck”, unul din episoadele primei serii The Sopranos, Tony, capitan intr-un gang mafiot pe care il conduce in New Jersey, incepe sa fie ingrijorat ca baiatul lui, A. J., ii calca pe urme. A. J. s-a luat la bataie cu un alt coleg si a furat cateva lucruri de la scoala. Tony e ingrijorat ca baiatul ii mosteneste din trasaturi si violenta, dar nu isi da seama de asta pana cand nu merge la analist. In terapie, Tony Soprano isi aminteste cand l-a vazut prima data pe tatal lui cum a batut un alt om. Si-a adus aminte ca a simtit mandrie, dar si ca a fost speriat de tatal lui, si el mafiot. Soprano incearca sa puna cap la cap ce simte fata de sine, A. J. si tatal sau si sa se descurce cu sentimentele de vina generate de violenta. Isi aduce aminte de mama cum l-a amenintat ca ii scoate ochii cu furculita daca nu face ce spune ea. Episodul din The Sopranos ne arata cum se transmite violenta in familie si cum vina e parte a lantului transgenerational. Familia Soprano e parte a unui sistem mai larg de agresivitate si violenta in care sentimentele de vina sunt ascunse si ne-gandite.
La secventa 6.37 din clipul pe care il atasez, terapeuta il intreaba pe Tony daca si-a confruntat parintii in legatura cu violenta si activitatea ilegala a tatalui.
Tony: Tu ai auzit ce ti-am spus eu pana acum? Copiii nu isi confrunta parintii in familia mea.Dr. Melfi: Si cum are asta de a face cu situatia cu baiatul tau?Tony: Pentru ca am aflat ca tatal meu nu e ca alti tati. [Tatal lui Tony a fost arestat pentru activitate ilegala intr-un parc de distractii].
La 2.26 Soprano incepe sa isi gandeasca vina.
Dr. Melfi: De ce spui asta?Tony: Hai… Nu e asta partea in care eu trebuie sa iti spun cat de rau a fost taica-meu, ce lucruri teribile mi-a facut si cum mi-a distrus viata. Dar vreau sa iti spun ceva. Am fost mandru sa fiu baiatul lui Johnny Soprano. Cand l-a batut mar pe tipul ala, am mers la scoala si le-am spus tuturor cat de tare e taica-meu.Dr. Melfi: Tu crezi ca fiul tau simte la fel fata de tine?Tony: Da, probabil. Si sunt bucuros, bucuros daca e mandru de mine. Dar asta e problema, pentru ca nu vreau sa fie ca mine.
Amintirea pe care ne ofera filmul cu Tony copil este coerenta si frumos ansamblata, dar ea este evident fictiune. Amintirile pe care le poti reproduce in terapie sunt in cel mai bun caz fragmentate, haotice, pline de contradictii si evenimente fara legatura cu firul principal. The Sopranos ne ofera iluzia unui caz ideal de amintire, care curge frumos si are viziunea nostalgica a unui episod din The Godfather. Dar, mi se pare mie, cel mai important lucru este ca ne readuce in fata ochilor un model de intelegere a vinei care aproape a disparut din tratamentul terapeutic.
Sa o luam istoric. Tony Soprano ne arata cum vina poate fi inteleasa psihanalitic ca o identificare cu agresorul. Pasii sunt clari: Tony se vede copil ca invatand agresivitatea de la tatal lui, mafiot, si se teme ca o transmite mai departe lui A. J. Vina lui Tony vine cum ar fi spus de pilda Ferenczi de la identificarea cu agresorul, adica cu tatal lui. Vina de a supravietui in sistemul de violenta al familiei din New Jersey, vina supravietuitorului se transmite mai departe intergenerational.
Modelul psihanalitic de a intelege vina ori de a intelege amplu vina in sistemele concentrationare, predominant in anii ’60, a fost inlocuit aproape cu alte modele de explicare a comportamentului. Modelul clasic freudian a fost atacat ca exclusiv intra-psihic si ca privilegiind un model care nu intelege contextul social. Daca te identifici cu agresorul, de obicei esti vazut ca pasiv si fara multa resurse pentru creativitate. Modelele noi din anii ’70 incep sa puna accentul pe capacitatea de rezistenta, mimetica, a supravietuitorului. Cum ne apare Tony in modelul asta? El este un copil speriat care invata de la tatal lui un comportament de supravietuire. El invata ce e rezistenta si cum sa gaseasca surse de creativitate intr-un mediu violent. El se adapteaza mimetic la un mediu nou si isi construieste o viata din materialele pe care le are la indemana. Desi el intelege ca ceea ce face e ilegal, e mandru, dar si vinovat pentru viata lui. Ambivalent, Tony este prins intr-un conflict intre mandrie si vina, dar conflictul nu mai e intra-psihic, cat e determinat de sursele externe.
Cum se schimba discursul in psihologie in anii ’90? Odata cu diagnosticul de sindrom post-traumatic (PTSD), accentul e pus pe imagistica care insoteste un eveniment traumatic. Acum povestea lui Tony nu ar mai fi spusa linear, cu o cauzalitatea simpla, cat cu flash-back-uri, intreruperi si momente de halucinatie. L-am intelege pe Tony ca avand vise urate, cu momente de trauma care izbucnesc in vis, si care se trezeste transpirand intr-un cearceaf ranced. Tony ar incerca sa inteleaga ceva ce i-ar scapa complet, o amintire ne-reprezentabila. El, ca un personaj din cosmarul nereprezentabil care este Auschwitz-ul lui Agamben, incearca sa inteleaga un moment al abjectiei complete, care scapa intelegerii si cuvantului. Violenta ar fi un moment absolut al umanitatii noastre, care nu mai poate fi inteleasa in efectele ei intra-psihice.
Tony, insa, este inca un personaj freudian in The Sopranos. El este descris de un model al identificarii cu agresorul, care este destul de clar pentru mine in serial. The Sopranos comite de fapt un act de dreptate istorica, pentru ca ne aduce in fata ochilor un model care este vital si fertil.
 Bogdan Popa
este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.
|
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
>> Caută aici psiholog, psihoterapeut, psihiatru
Tot trăgând la acest site, am ajuns să-mi pun destul de serios problema dacă de fapt "copiii" nu se scrie cu doi "i". În urmă cu câţiva ani am participat la un seminar al unui profesor universitar de pedagogie care la fel a scris, dar atunci audienţa fie s-a arătat șocată, fie a râs (o altă expresie a șocului, mi-am spus). Ei, nu mai cred c-aveam dreptate!
Ei, chiar m-am gandit la dv., cand am repostat pe Fb acest articol de acum cativa ani, observand "copii" 🙂 Am vrut sa corectez, am uitat, mi-ati luat-o inainte.
Autorul este deosebit de inteligent si stapan pe teoriile sale, dar plecat de mai multi ani din tara si cu siguranta ca acesta e motivul scaparii.
Va mai asteptam si cu alte corecturi! Multumim!
Așa e, mai scapă, și eu am scris "audienţă" în loc de "audienţi" sau "auditoriu".