Voi pleca de la un aspect pe care îl consider suficient de semnificativ pentru discuţie ca să merite o clarificare, chiar dacă va suna pedant. Spuneţi la un moment dat, în legatură cu ucigaşul norvegian:

Probabil ca un psihanalist ar fi fost inclinat spre a gasi justificari criminalului, dar, ma intreb, pana unde pot fi justificate actele antisociale??

Nu ştiu la ce vă gândiţi, „justificare” are mai multe sensuri. Dacă prin justificare înţelegeţi o explicaţie, poate că da, psihanalistul (la fel ca psihiatrul, psihologul… fiecare cu mijloacele conceptuale cu care lucrează, şi cu subiectivitatea lui, desigur) poate căuta şi poate oferi – îndeobşte, dacă e întrebat – ipoteze explicative pentru faptele cuiva. Când face asta pentru un public larg, o face cu multă cumpănire în idei şi vorbe – iar cumpătarea aceasta este una de bună voie şi nesilit de nimeni, ştiind – între altele – că în chestiunile minţii şi mai ales ale sufletului lucrurile nu sunt explicabile prin raţionamente de tipul implicaţiei cauzale simple „dacă … atunci”. Şi, eventual, întrucât presupune că vocea lui de expert va fi luată în serios măcar de o parte a publicului, şi asta implică o anume responsabilitate.

Mai există şi celălalt sens pentru „justificare”, de altfel primul indicat de dicţionarele limbii române: A arăta că ceva este just, legitim, a demonstra justeţea unui lucru; a îndreptăţi; a motiva; (şi reflexiv): A da explicaţii cu privire la o atitudine, o acţiune etc.; a se dezvinovăţi.

În acest sens, o ipoteză furnizată de un psihanalist (psihiatru etc.) cu privire la natura şi dinamica internă şi, de aici, eventuala motivaţie a faptelor cuiva nu este, prin ea însăşi, o justificare, şi nici o incriminare. Iar când vine vorba de fapte care ţin de sfera judiciarului (uneori abominabile şi de domeniul penalului, cum e cel pe care îl invocaţi), acel „psi” – sau sociolog, filosof ori moralist… – ştie că ce spune el poate contribui la stabilirea legitimităţii sau la incriminarea unor fapte, dar că nu îi revine lui să inculpe sau să disculpe în faţa lumii persoana în cauză. Şi când, ca psihiatru sau psiholog, stabileşte un profil de personalitate, arătând apoi că în opinia lui persoana prezintă sau nu un pericol public, o face – într-adevăr – în condiţii restrictive.

Cred, pe de altă parte, că discuţia aceasta stă pe muchia alunecărilor retorice, a micilor sofisme şi chiar a micilor recriminări, fiecare luând ce crede de cuviinţă din ce spune celălalt pentru a-şi susţine punctul de vedere.

Rezum cum înţeleg lucrurile puse în discuţie: Eu spun că, da, oricât de mare este dezacordul faţă de cineva, oricât de mult ne indignează (irită, exasperează…) cineva, ne măsurăm totuşi vorbele când facem apel la competenţa noastră de psi pentru a exprima public acest lucru. Nu despre secret profesional era vorba aici, evident, ci despre felul în care ne folosim competenţele şi priceperile pentru a pleda o cauză. În cea de faţă, mi se pare nepotrivit să aduceţi argumentul psihopatologic (de sorginte psihanalitică sau alta) pentru a vă susţine public poziţia împotriva cuiva, cu referire la un conflict politic (ce afectează, în întregimea lui, viaţa noastră). Dacă ce spun echivalează cu o încălcare a dreptului la exprimare liberă mi se pare o chestiune ce suportă dezbatere.

Dumneavoastră spuneţi (cred că înţeleg corect, rezum în lumina celor două articole) că un „psi”, ca orice om al cetăţii, are dreptul şi – poate – chiar obligaţia morală să aibă iniţiativa şi să ia poziţie, inclusiv cu argumentele psihopatologiei (inclusiv cea psihanalitică) pentru a explica publicului larg de ce consideră el că o persoană anume face rău societăţii; aici, că un anumit politician reprezintă o ameninţare pentru bunul mers al lucrurilor în societatea românească şi provoacă suferinţă indivizilor. Şi că, pentru a se face mai bine auzit şi înţeles în atitudinea lui, acel „psi” este îndreptăţit să recurgă la mijloace stilistice, precum îngroşarea tuşelor. Aşa stând lucrurile, consideraţi că apelul la etică / deontologie este de prisos şi chiar contraproductiv pentru dezbatere, pe de o parte pentru că nu ar fi vorba de o relaţie profesională cu cel în cauză; pe de altă parte pentru că nimeni (şi cu atât mai puţin o figură politică) nu este deasupra judecăţii publice; şi, pe încă o altă parte, pentru că a se exprima liber este o formă de igienă psihică a celui care ia atitudine, fiindcă nu-şi doreşte pentru sine nici să ţină afectul izolat de reprezentare, nici să funcţioneze clivat, reproducând intern contextul politic actual din România.

Comentarii de Magda Ionescu la articolul „Reevaluare sau Erată la «A fi sau a nu fi nebun»” de Ioana Mărculescu