Despre pantaloni, atei si dictatori

Gimnasta daneza la Jocurile Olimpice in Londra, 1908

Pantalonii maica-mii mi-au ramas in minte ca cel mai puternic manifest impotriva ideologiei. Mama ii purta la sfarsitul anilor ’70, si erau facuti de bunica mea, care a fost croitoreasa. Erau stransi in partea de sus si largi inspre incheieturi, si deja aveau un aer vintage, ca si cum, cand ii purta,  mama celebra o epoca care murise deja. Ei aveau o tusa hippie, dar cu aerul ca Woodstock se intamplase de ceva vreme si copii nascuti atunci erau deja maricei.  Cand ma uit la ei, acum, ii vad pe cei de la Bee Gees cum ne indemnau frenetic „sa stam in viata”. Pantalonii astia imi vorbesc de o epoca de dinainte de oroarea anilor ’80, care a venit cu magazinele goale si cu frig in Romania, sau care a adus disperarea anilor Reagan intr-o America care ascundea rusinos ravagiile facute de SIDA.

Pentru mama, pantalonii facuti de bunica marcheaza insa si un episod trist. Mama era profesoara de liceu in Roman, orasul unde m-am nascut, si facea ore de educatie fizica. S-a intamplat ca ea sa se duca la scoala imbracata cu pantalonii astia, iar responsabilii cu disciplina vestimentara sa nu fie de acord cu alegerea ei. Din cate tin minte, i s-a sugerat apasat sa nu mai vina niciodata imbracata asa. Era mare lucru sa fie atentionat ca nu corespunzi cu disciplina de partid, mai ales cand lucrai in invatamant. Asa ca mamei i-a ramas optiunea sa poarte ochelarii astia care sunt foarte faini, si pantalonii largi spre incheieturi, in iesirile de familie, de unde si poza unde eu invat sa merg.

Si acum ma intreb ce era atat de amenintator in pantalonii mamei. Poate ca sugerau o epoca de inovatie, de eliberare sexuala? Poate ca erau prea „vestici” pentru gusturile celor care aparau disciplina vestimentara? Explicatia care imi place cel mai mult este ca pantalonii astia amenintau un soi de consens, care nu era explicit, dar pe care toata lumea trebuia sa il respecte. Pantalonii maica-mii erau anti-ideologici, pentru ca puneau sub semnul intrebarii ideologia oficiala a conformismului vestimentar. Ei erau un mic act de rezistenta, o forma de a spune „nu”, care ii tinea in viata pe cei care, ca parintii mei, trebuiau sa se adapteze la un ansamblu de norme sociale, care erau nearticulate, dar subintelese.

Eu si mama in padure, 1978, cred

Pantalonii maica-mii mi-au venit in minte, nu stiu de ce, cand citeam despre cum functiona acuza de ateism la sfarsitul secolului al XVI-lea in Anglia. Stephen Greenblatt, intr-un eseu minunat care se numeste Gloantele invizibile, povesteste cum Christopher Marlowe era denuntat la politie ca sustine opinii atee. Ce e interesant, ne spune Greenblatt, este ca Marlowe a fost acuzat ca este un Harriot, ceea ce insemna in limbajul epocii ca sustine opinii eretice, ca matematicianul Thomas Harriot. Bineinteles, ne spune Greenblatt, Thomas Harriot, in corespondenta privata si in scrierile publice, nu s-a abatut niciodata de la conventia epocii, in care trebuia sa te declari un ortodox si fidel sustinator al religiei. Dar acuzatia de ateism sau de erezie functiona ca o tactica de delegitimare, ca un mod de a te plasa in afara normelor sociale, aproape ca pe un criminal.

Spune Greenblatt:

Evidenta istorica este greu de crezut; chiar si in absenta presiunii sociale, oamenii mint usor in ce priveste credintele lor cele mai intime. Ei au mintit mult mai mult intr-o atmosfera de represiune nestanjenita. Totusi, aici exista mult mai mult decat doar minciuna politica. Pana la urma, tradarea era la fel de dur pedepsita ca ateismul si cat timp perioada abunda in momente documentate de tradare in fapte si vorbe, nu exista nici un ateu autoproclamat. […] Ca Machiavelli si Montaigne, Thomas Harriot si-a declarat credinta in Dumnezeu si nu exista nici o justificare in toate cazurile astea pentru a respinge declaratiile lor de credinta ca fiind doar o simpla ipocrizie.

Si continua Greenblatt:

Eu nu sustin ca ateismul era de negandit la sfarsitul secolului al XVI-lea, dar ca mai degraba el era de gandit intotdeauna ca gandul altuia. Asta era una din atractiile lui [a ateismului] ca defaimare; ateismul este intodeauna marca altuia – de aici si usurinta cu care catolicii ii numesc pe protestanti martiri atei si protestantii aduc in genere aceleasi acuze impotriva papei.

Care e legatura intre Greenblatt, ateism si maica-mea? Ei bine, eu cred ca pantalonii maica-mii functionau cumva ca un simptom de ateism, adica ca marca unui posibil criminal, cel care violeaza un anumit tip de normativitate sociala. Mama, ca Thomas Harriot, nu sustinea opinii eretice in public. Mama nu citea Ayn Rand, adica nu facea apologia capitalismului dezlantuit, si nu sublinia metodic pasaje din Foucault sau Marcuse, ca sa faca rezistenta la comunism. Mama, in public, articula si ea ideologia oficiala a timpului, care venea cu formulele si stereotipurile ei. Totusi, mama facea un act cumva mai radical, si mai anti-normativ, pentru ca indraznea sa poarte eretic pantalonii astia la servici. Pantalonii astia erau o forma ce articula ateismul secolului al XVI-lea, pentru ca puneau sub semnul intrebarii o ideologie care era luata de-a gata, ca fiind de neinterogat. Pantalonii astia te faceau vulnerabil la defaimare si la acuza ca nu respecti dogma fundamentala a epocii, care se articula in codul vestimentar. Pantalonii maica-mii sunt o forma de rezistenta care construieste o alternativa la ideologia dominanta, care pare necrutatoare si omnipotenta.

De ce spun eu povestea despre maica-mea si ateism?

Ma uitam la televizor zilele astea, iar in Romania mi se pare ca ideologia dominanta este cea in care celalalt este dictator, celalalt submineaza institutiile statului, celalalt este doritor de putere si vrea sa aiba control asupra oamenilor. Partile se acuza reciproc de subminare a ceva. Dupa cum spune Greenblatt, „ateismul” in secolul al XVI-lea parea ca era intotdeauna gandul altuia, ca celalalt face lucruri care sunt de neinteles, criminale sau josnice. Cum se poate construi opozitia la o ideologie dominanta de tipul asta? Cum se poate scapa de o dihotomie in care esti fie cu Basescu, fie fan Ponta? Dupa cum ai inteles pana acum, cititorule, pantalonii maica-mii, sau mai degraba ce au reprezentat pantalonii maica-mii, pot sa constituie o alternativa la gandirea ingusta. Formele de rezistenta sunt locale si sunt aproape intotdeauna construite si modelate de ideologia oficiala. Acuzele astea de dictator pot fi usor construite ca forme de denegare, ca forme de a scapa de cat de intolerabile sunt gandurile de negandit: ca tu esti dictator, ca tu esti insetat de putere, ca tu subminezi institutiile statului. Pantalonii mamei sunt un mod de a construi un spatiu diferit, alternativ, in raport cu teroarea ideologica a ceea ce trebuie sa gandesti.