Reiau tema din articolul anterior si invit cititorul sa o discutam de aceasta data din perspectiva teoriei depozitarului si a conceptului de cripta psihica, o trecere prin conceptele de introiectie si incorporare, refulare si forcludere.

Copilul: cand patesc ceva scriu pe un caiet si apoi il las acolo, nu il mai deschid
Terapeutul: si ce se intampla cu ce ai patit?
Copilul: ramane acolo inchis
Terapeutul: si il poate deschide cineva?
Copilul: doar cineva care nu este rau

Vorbeam in articolul anterior despre rolul clivajului – si putem continua aceasta discutie apreciind ca unul dintre aspectele patologice ale acestuia este transformarea radicala a introiectiei (Melanie Klein) in incorporare (in sensul definit de Nicolas Abraham), precum si a refularii (Sigmund Freud) in forcludere (Jacques Lacan).

A inchide si a deschide este o modalitate de a vorbi despre dinamica psihica si despre miscarile acesteia. Plecand de la a considera delirul unui membu al familiei ca o tentativa de expresie a unui conflict intrapsihic si intersubiectiv, Enrique Pichon Riviere introduce ipoteza dinamica a celor trei D (depozitarul, depunatorul si depozitul): in orice proces al unei boli mentale exista un depozitar al bolii, pacientul, care functioneaza ca o portavoce a grupului familial, acesta fiind depunatorul fantasmelor. Depozitul îl reprezintă fantasmele scenei primitive, ale castrarii si ale fricilor de baza, de pierdere si atac. Aceste fantasme si frici ar fi cele care tind sa fie rejectate atat de pacient, cat si de familie; aceasta tinde sa marginalizeze pacientul si sa se marginalizeze. Pentru a ingriji pacientul, pentru a diminua segregarea, produs al clivajului si al denegarii, trebuie ca familia sa elaboreze angoasa si boala pe care o produce. Pichon Riviere (1968) semnaleaza ca, fiind depozitar al aspectelor patologice ale fiecaruia dintre membrii grupului, pacientul pazeste inconstient familia de haos si de distrugere si devine simultan obiectul unei segregari.

Aceasta notiune de depozit si depozitar este reluata de Jose Bleger in notiunea de nucleu aglutinat si permite libera circulatie a fantasmelor atat in sens intrapsihic, cat si intersubiectiv, in legaturi. In conditiile unui blocaj al acestui circuit putem vorbi despre ceea ce Abraham si Torok au numit „cripta”, un spatiu inchis, ca o gaura neagra, citandu-l pe Claude Nachin,

care se situeaza intre inconstient si eu, un fel de inconstient artificial, o enclava, un cavou prin care nimic nu trebuie sa treaca catre lumea exterioara. Tragedia trebuie conservata pentru a nu amputa definitiv psihismul si ea nu trebuie evocata pentru a nu retrai oroarea traumatica. Ceva a luat locul realitatii din care cuvintele subiectului lovit de catastrofa au fost scoase in afara. Realitatea traumei da nastere negarii trairii. Nu suntem in fantasma, ci mai degraba in ceva de partea perceptiei, simturilor care are drept consecinta ca cuvintele care ar fi trebuit sa se exprime se regasesc inchise de vii si ca eul fara nici o clipa de odihna vegheaza ca nimic sa nu transpara.

Asadar copilul ne vorbeste despre ceva ce trebuie sa ramana inchis. Terapeutul aduce in discutie posibilitatea de a deschide. Terapia ar permite astfel eliberarea cuvintelor inchise acolo si relansarea a ceva izolat si fara semnificatie intr-un circuit ce permite reprezentarea si re-trairea in sensul re-memorarii si nu doar al repetitiei traumatice. In acest context, legatura este noul spatiu al continerii. Dar despre aceasta vom vorbi in ultima parte a acestui articol.