Dulcea iluzie a omnipotentei

Iata cum timpul a trecut si de curand am avut prilejul de a-l revedea pe presedinte reinstaurat la Cotroceni, tinand un lung, foarte lung discurs explicativ. Ce ne-a explicat presedintele? Ceea ce stiam deja, lovitura de stat, atac la institutiile statului, furia politica a adversarilor sai etc. Nimic nou, cu exceptia, poate, a ideii de furie politica, un caz particular (imi inchipui eu) de furie individuala, o furie asadar canalizata, directionata, cu unic obiect statul de drept si unic scop distrugerea acestuia. Un stat de drept al carui reprezentant legitim este, evident, chiar domnia-sa. Prilejul discursului era unul ce intra in atributiile institutiei prezidentiale: intalnirea cu diplomatia romana din zona UE. Neadecvarea temei si mai ales a interpretarilor de tip atac intr-o intalnire cu diplomatii, adica cu cei delegati de statul roman sa gaseasca formula asertiva de comunicare cu lumea din afara granitelor, e doar un aspect al problemei. Toata lumea a tacut la finalul discursului, ca si cum orice intrebare sau interventie ar fi fost inutila. Cum sa modifici sau cum sa pui sub semnul intrebarii discursul osificat (printr-o lunga repetitie interna) al unui presedinte traumatizat? Inconstient, audienta a intuit ca presedintele nu poate fi deranjat cu intrebari, pierdut fiind in argumentatia si constructia sa despre trecutul imediat.

Pe parcursul celor 80 de minute de discurs neintrerupt, presedintele si-a expus opiniile pe un ton calm si echilibrat, ca si cum domnia-sa se afla in controlul perfect al situatiei, votul-nevotul de la referendum fiind o noua alegere a sa la carma tarii, o reconfirmare a dorintei poporului de a-l vedea din nou in fotoliul prezidential. Ma intorc la tonul calm al reinstauratului. Ce ne spune el? Fiecare dintre noi simtim, folosindu-ne instrumentul de rezonanta al propriului sine ce comunica presedintele prin atitudinea sa. Cei mai multi dintre noi se opresc la aparente. E un om diferit de cel din garaj. Sederea sa pe scaunul presidential i-a readus increderea in sine, increderea ca poate controla performant realitatea. Dar ce controleaza presedintele de fapt? Aceasta e o intrebare care are ca subiect testarea realitatii. Realitatea lui Basescu este cea a loviturii de stat. Chiar daca tonul comunicarii s-a modificat vizibil, sensul ei e neschimbat. Aceeasi realitate despre Augustin Zegrean spunea, de pilda,

suntem cati trebuie sa fim […] am sentimentul ca suntem mai multi.

Este acesta un contact adecvat cu realitatea romaneasca? Are presedintele o viziune diferita de a sustinatorilor sai constitutionali? Din pacate, niciun argument din discursul sau nu ar justifica aceasta ipoteza favorabila pentru domnia-sa. Scopul scuza mijloacele, am putea fi tentati sa gandim, mica stratagema a cvorumului a functionat. Asta daca l-am vedea pe presedinte ca pe un pervers banal, un mic escroc ajuns intr-o functie mult prea inalta pentru capacitatea sa. Dar nu, nu cred ca a gandi functionarea psihica a presedintelui ca pe una in registrul cvasi-benign al perversiunii politice (daca invocam furia politica, de ce nu si perversiunea?) ar avea legatura cu psihicul sau, ancorat intr-o functionare mult mai regresata, si am sa-mi justific aici opinia.

Presedintele ne vorbeste despre furia politica, de lovitura de stat, ca si cum cei 7,4 milioane de oameni care i-au cerut prin vot sa plece n-ar exista. Nimic din discurs nu face referire la majoritatea celor prezenti la vot. Nimic din gandul presedintelui nu pare sa alunece, macar, pe langa realitatea indubitabila a 7,4 milioane de romani. Ca si cum ei n-ar exista. Indraznesc sa afirm aici ca presedintele pare sa fie prada unei forcluderi, unei excluderi spectaculoase (pentru observatori, si obligatorii pentru subiect) a unui continut psihic intern, care se va intoarce din exterior pentru a-si anunta prezenta. Asta stim de la Lacan ca sa intampla in general cu subiectul prins intr-o astfel de defensa grava. Se pare ca presedintele nu poate face fata acestui adevar, ceea ce ne da masura capacitatii domniei-sale de a testa si suporta realitatea.

Un presedinte calm, stapan pe situatie, care afirma lucruri complet ingrijoratoare. Cu seninatate enumera institutiile care nu s-au inclinat: CSM, DNA, CCR, procuratura generala, serviciile secrete. Adevar pe care l-am luat la cunostinta, alaturi de cel extern, in aventura celei de-a doua suspendari. Toti banuiam ca presedintele lucreaza cu aceste institutii in scop personal, acum stim cu certitudine acest lucru. De ce se expune presedintele (constient, inconstient?) in aceasta maniera deloc diplomatica aratandu-ne care sunt parghiile puterii sale, in loc sa ne lase sa mai bajbaim cu interpretarile, pentru a pastra o aura democratica, asa cum ii sta bine unui presedinte dintr-o tara UE, aliata cu SUA si NATO? Ei bine, Basescu nu mai are nevoie de un echivoc cu aparenta democratica, intrucat imperativul situatiei prezente se situeaza in registrul fricii. O frica atat de puternica incat presedintele isi ameninta cu aneantizarea dusmanii politici.

Vom merge pana la capat.

Care este capatul, ne putem intreba, desigur, semn ca strategia (inconstienta, poate) de intimidare si-a facut efectul. Iata cum victima, asa cum se configureaza presedintele in relatia cu oponentii sai, si-a introiectat agresorul si-i aplica o strategie similara cu cea pe care considera ca i-au aplicat-o adversarii: distrugerea. Acte simbolice precum demiterea sau demisia si-au pierdut semnificatia in lumea interna a domnului Basescu. Punerea in act ramane singura solutie.

Pe langa frica generata de vot si proteste (chiar si la un eveniment benign ca nunta fiicei sale), Basescu are de luptat cu furia sa. Daca referindu-se la oponenti vorbeste de furie politica (prin proiectie, desigur), ei bine, ipoteza mea e ca pe presedinte il incearca o cumplita furie narcisica. Furia de a fi fost pus pentru a doua oara in aceasta situatie profund lezanta narcisic, din care n-a iesit nicicum reparat. La un moment dat, putin dupa referendum, Basescu, la felicitarile unui admirator spune:

N-am castigat nici eu, nici ei.

Unul din rarele momente de luciditate, poate singurul. Din pacate, desi l-am urmarit atent pe presedinte, acesta a ramas unicul reper de buna testare a realitatii. A fost si momentul in care m-am gandit ca am exagerat si am ingrosat tusele in articolul „A fi sau a nu fi nebun”. Revin la furia narcisica a presedintelui si ma gandesc ca defensa transformarii in contrar e aceea care i-a permis abordarea pe un ton calm, stapanit. Cu cat tonul e mai calm, cu atat furia e mai mare. O defensa pe care presedintele o invata din mers si pe care ii va fi greu s-o mentina, intrucat efortul in a o mentine il costa foarte multa energie psihica, motiv pentru care s-ar putea sa evite pe cat posibil (sau ar fi bine) aparitia publica in urmatoarele luni, pana cand furia sa va fi domolita de razbunari exemplare, asa cum ne-a obisnuit, in diverse registre.

Frica, furie, indiferenta, ignorarea realitatii celuilalt, toate indica vulnerabilitatea eului prezidential, dar si incapacitatea acestuia de a functiona in relatie, si ma refer aici in special la relatia cu poporul roman. Un narcisic a carui fantasma omnipotenta este pe masura vulnerabilitatii domniei-sale. O experienta dificila pentru noi toti cei care suntem nevoiti sa gestionam convietuirea.

In urma celor doua luni de framantare politica si psihologica cele doua parti ale conflictului au avut un contact care ar fi putut fi fertil pentru ambele parti. Poporul s-a ales finalmente cu o imagine clara a realitatii interne si externe. Presedintele ar fi avut si el posibilitatea sa se repozitioneze in urma numaratorii. Faptul ca e incapabil sa-si auda, sa-si inteleaga si sa-si respecte poporul nu e o surpriza, insa modul sau de functionare pare a se fi adancit, in loc sa se adapteze la cerintele realitatii. Presedintele a iesit intarit in fantasma sa omnipotenta, lucru care nu poate decat sa ingrijoreze, dupa opinia mea.

Daca narcisismul presedintelui ramane o ipoteza, credibila de altfel, aparitiile sale publice il vor expune in continuare. Mi-as dori sa nu am dreptate in tentativa mea de interpretare a modului de functionare al presedintelui. E posibil ca unicul meu instrument de masura sa interpreteze defensele acestuia intr-un mod eronat, de aceea insist sa-mi lecturati interpretarile reaparitiei prezidentiale in cheia ipotezelor de lucru, nimic mai acceptabil intr-o psihanaliza aplicata, sper.

N. red.: Articolul exprimă vederile de psihanaliză aplicată la sfera politicului, dar şi opiniile şi prezumţiile politice ale autoarei. Recomandăm ca eventualele comentarii şi discuţii prilejuite de articol să se concentreze doar asupra primului aspect, respectiv a problemelor de psihanaliză aplicată, în acord cu profilul revistei Cafe Gradiva.