Epictet crede în determinismul universal, dar, în acelaşi timp, crede că există lucruri pe care nu le controlăm şi altele pe care le controlăm. De pildă, nu controlăm moartea noastră… dar acţionăm conform virtuţilor noastre… în consecinţă trebuie să aceptăm ceea ce nu este în putinţa noastră să determinăm, dar omul virtuos acţionează ori decâte ori îi stă în putinţă să o facă.

Măsurând ce s-a întâmplat de pe vremea când a gândit Epictet, constatăm că frontiera între controlabil şi incontrolabil a devenit greu de determinat. Prin urmare, problema alegerii se pune altfel.

Iau exemplul unui om căruia i se diagnostichează un cancer. Doctorul îi spune: 

Probabilitatea să mai trăieşti peste şase luni este de 10%; dacă faci o chimioterapie, ai 90% şanse să mai trăieşti peste şase luni, în schimb, peste doi ani şansele să fii în viaţă sunt de 10%.
Şi, trebuie să adaug, spune doctorul că, în cursul chimioterapiei îţi va fi rău…

Insul căruia i se vorbeşte aşa este, teoretic, liber să “aleagă”. Dar există o cale “virtuoasă” a alegerii? Ce este deasupra, din punct de vedere valoric: viaţa cu orice preţ sau viaţa bună? (Insist asupra faptului că acesta este un exemplu foarte banal, că mii de oameni trebuie zilnic să ia asemenea decizii). Cu cât puterea omului de-a influenţa cursul existenţei a crescut, cu atât el este obligat să ia decizii, aşa zicând libere.

Pe de o parte, suntem conştienţi că alegerile noastre sunt pre-programate (de trăsături genetice, de condiţionări sociale). Pe de alta, acte care păreau fatale devin accesibile alegerii (posibilitatea de-a prelungi, sau nu, viaţa)…