Phnom Penh Lullaby (2011, 98’), de Pawel Kloc, polonez. Un film facut intr-o tara asiatica, pe care l-am avut in vedere inca de la sosire. Un film greu, peste asteptarile personale, lucru care ma face sa ma intreb daca mai sunt suficient de pregatit sa vorbesc despre el. Foarte pe scurt: este un film despre un cuplu mixt, el israelian, ea cambodgiana. Pentru ca am calatorit la un moment dat in Cambodgia si in alte tari din Asia de Sud-Est, vazand cohorte de occidentali in cautarea iubirilor de tot felul, prejudecata personala de dinainte de film era deja formata: iaca, un expat putin aventurier, putin romantic si fantezist, traind in armonie si rutina, cu o localnica, marea iubire pe care nu a gasit-o nicicind in tara lui.
Dar filmul e greu si plin de capcane de la un capat la altul. Tema nu este unica, de exemplu chestiunea cuplului mixt sau adaptarea barbatului intr-o tara straina etc. Sunt cuprinse si acestea, dar pe alte straturi mai gasim si (pur si simplu) conflictele generice de cuplu si relatia lui cu rudele ei, mediul riscant in care trebuie sa isi creasca copilul (prostitutia juvenila) etc.
Si partea cea mai grea: omul asta e nevrotic! Cei doi au un copil al lor, iar ea mai are alti copii, mai mari, din relatii anterioare, care nu stau cu ei. Ilan, asa il cheama pe personajul masculin, este complex: nu a mai fost in Israel de opt ani; i-a murit tatal in urma cu 26 de ani si inca sufera; castiga banul ghicind in palma si in cartile de Tarot; este iubitor si grijuliu cu copilul de nici un an; raspunde cu umor si cu zambetul pe buze tachinarilor sau provocarilor verbale ale consoartei; calatoreste rabdator, cu catel si purcel, in provincie – la casa parinteasca a prietenei lui (nu sunt casatoriti), intr-o vizita din obligatie. Ilan este calm, modest si rabdator.
Daaaaar, are ticuri: mai misca din coltul buzelor, din cate o sprinceana, isi mai vara brusc barbia catre marul lui Adam. Altfel, este calm si plin de umor. Tot cu calm ii raspunde femeii ca nu are cum sa contribuie la intretinerea materiala a parintilor ei. Vizita la rude s-a terminat, oamenii se intorc la Phnom Penh, iar cu ei in vizita a fost si fetita ei, care nu este si a lui. Femeia e frustrata, l-ar prefera pe prietenul anterior, care bea si mergea la curve, dar ii ajuta si pe parintii ei. Ar vrea sa o pastreze cu ei pe aceasta fiica din relatia anterioara. Rabdatorul Ilan nu mai este acelasi. Sta in fund in gangul de la intrarea in imobil si striga isteric: nu si nu, fata nu trebuie sa stea cu noi ! Trebuie dusa la rude, sa o tina ei…
Final: omul nostru, multumit ca este doar cu femeia lui si cu copilul lor comun. E din nou in filmul lui.
Personajul Ilan e complex si nu il inteleg. De aici incolo abia s-ar putea scrie mult despre el.
Ar fi trebuit sa trimita un psiholog,
as parafraza-o pe Jodie Foster. E o replica faina din filmul Contact, al lui Zemeckis.
AFF este din ce in ce mai animat, lume faina, intalniri neasteptate cu oameni cunoscuti sau nu, intr-un univers mic, mic. Noi cunostinte. E un loc de intalnire. La fel si Art Café, dupa 24:00.
 Şerban Toadereste sinolog, antropolog cultural şi doctor în filologie, autor de studii asupra imigraţiei în România. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
