„Când lucrez la un festival, mă simt în concediu tot anul”

Dumitru Budrala, directorul Astra Film Festival, este, aşa cum s-a spus în deschiderea oficială de ieri, 15 octombrie, „sufletul festivalului” de film documentar din Sibiu. Când munceşte la un festival, sau la un film documentar, se consideră în concediu tot anul, iar ceea ce-l împinge înainte e sentimentul de împlinire, atunci când vede că un festival merge, că la AFF se creează o atmosferă specială, că aici se întâlnesc oameni din toată lumea. Astra Film Festival, ajuns la ediţia a douăsprezecea, se desfăşoară între 15 şi 21 octombrie la Casa de cultură din centrul Sibiului.

Cât de solicitantă a fost etapa preselecţiei filmelor care participă la Astra Film, în 2012; au fost refuzate multe filme?

Dumitru Budrala: Peste 1 000 de filme refuzăm, uneori. Dacă se înscriu peste 1 000 de filme, şi 1 100, şi 1 200, uneori. Pentru preselecţie lucrează o întreagă echipă de oameni specializaţi, ţinând cont şi de temele filmului.

După ce se termină festivalul, în octombrie, ce face echipa Astra Film? Cât de repede se pregăteşte de festivalul din anul următor?

Imediat cum se termină festivalul, scormonim prin creier pentru a găsi noutăţi, şi anunţăm imediat următoarea ediţie. Nu avem timp să luăm nici o pauză. Trebuie pregătite proiectele, pentru finanţare. Sunt unele proiecte cu date foarte strânse, şi trebuie să ne apucăm chiar imediat de treabă.

Se munceşte, prin urmare, non-stop, tot anul, pentru fiecare ediţie?

Dacă eşti pasionat, dacă îţi place, nici nu se consideră că e o muncă. Suntem tot anul în concediu. Eu dacă lucrez la un film care îmi place, mă consider în concediu.

În competiţie, anul acesta – ca şi la ediţiile anterioare – vom vedea filme ale unor documentarişti din toată lumea, de la Statele Unite la Olanda, Rusia, România şi Israel. Notorietatea Astra Film atrage documentariştii la Sibiu? Iese şi Astra Film în întâmpinarea lor?

Majoritatea filmelor vin pe baza anunţului pe care îl punem pe site. În ’93 era mult mai complicat, când nu exista Internetul, când nu puteai călători, din cauza vizelor. Era o problema atunci – scriai o invitaţie, sau lansai un anunţ, şi până primeai un răspuns trecea o lună. Acum, la ultimele ediţii, e suficient să pui anunţul festivalului, şi filmele încep să vină. Există şi filme speciale – să zicem că, dintr-un interes anume, inviţi un anumit film, sau poate mergem noi la alte festivaluri, pentru că şi noi călătorim la festivaluri. Când întâlneşti un film bun, normal că îl inviţi.

Unde inovaţi? Unde găsiţi elementul care diferenţiază ediţia din 2012 faţă de cea din 2011, de exemplu?

Primul şi cel mai important lucru care face diferenţa sunt subiectele filmelor. Toate filmele au teme proaspete, realitatea e într-o continuă schimbare, reaşezare – iar filmele care vin aduc alte viziuni, alte abordări despre realitatea din România şi din toată lumea. Acesta e un lucru.

Un element care mie mi se pare nou e latura aşa-zis mondenă a festivalului. Anul acesta mi se pare că ea iese în evidenţă mai mult decât în alţi ani – cu un film al lui Florin Cioabă, în calitate de regizor de documentar, la doctorul Mencinicopschi, în calitate de protagonist al unui film despre alimentele pe care le mâncăm în România, la trei filme despre daci. E o pată de culoare a ediţiei din 2012, această latură mondenă – nu foarte cunoscută, la Astra Film Sibiu?

Da, este. A mai apărut această latură şi în anii trecuţi. De exemplu, la ediţia de anul trecut am avut filmul Părintele Arsenie Boca: Omul lui Dumnezeu. Sala asta era efectiv neîncăpătoare. A trebuit imediat să mai pregătim o sală, şi holul. Simultan am avut trei proiecţii, deşi era programată doar una. Şi spectatorii – erau altfel de spectatori, nu erau cei care vin de obicei la festival. Dar există şi pentru ei documentare ce le pot stârni interesul. De obicei vin studenţi la Astra Film. Acum, erau oameni îmbrăcaţi în sutane.
Nu erau doar preoţi. Erau şi călugări, şi tot felul de oameni – oameni credincioşi. Ei şi-l imaginaseră într-un fel pe Arsenie Boca şi voiau să-l vadă aşa cum şi-l imaginau ei.

Nu se separau ca apa de ulei, studenţii şi credincioşii?

Era alt public. În sală nu era publicul festivalului. Probabil că şi la anumite filme de tipul Toxic, cu doctorul Mencinicopschi, va fi un alt tip de public. Eu nu ar trebui să-mi dau cu părerea despre astfel de lucruri, nu e etic corect. Sunt directorul festivalului şi trebuie să păstrez o anumită neutralitate. Însă şi filmele de acest fel sunt foarte bune. Juriul decide. Şi, oricum, dezbaterile de la masterclass-uri şi atelierele care se construiesc şi în jurul acestor filme urmează, în linii mari, stilul consacrat al festivalului.

La secţiunile competiţionale se adaugă proiecţiile speciale şi masterclass-urile. În 2012, Astra Film Sibiu găzduieşte o secţiune intitulată „Docstories Marea Neagră”, cu poveşti din jurul Mării Negre. De unde a pornit ideea aceasta, a unei secţiuni tematice despre Marea Neagră – cu participanţi din Rusia, Azerbaijan, Georgia, Ucraina, Turcia, România şi Moldova – la Sibiu?

Şi acesta este o dovadă despre faptul că Astra Film este luat în considerare, pe plan internaţional. E un al doilea episod – primul modul s-a desfăşurat în Tibilisi, în Georgia. Urmează şi un al treilea modul, în Amsterdam, la IDFA. Trainerii sunt foarte buni, iar participanţii vor învăţa să-şi transforme poveştile din jurul Mării Negre în filme.

Deja sunt două festivaluri, Astra Film şi Astra Film Junior. Anul acesta, Astra Film Junior a fost premiat la Gala Societăţii Civile în 2012 la secţiunea Educaţie, Învăţământ, Cercetare. Cum reacţionează copiii?

La prima ediţie a fost un pic mai greu. Copiii nici nu ştiau cum să reacţioneze, pentru că nu aveau experienţa cinematografului. Era, probabil, pentru prima oară în viaţa lor când intrau într-o sală de cinema. Erau obişnuiţi cu filme de la televizor, de pe Internet, cu tipul acela comercial de filme. Pur şi simplu urlau când pornea clipul, băteau din palme. Acum nu mai avem probleme să purtăm o muncă prea complicată de convingeri, pentru că ei abia aşteaptă să vină Astra Film Junior – copiii şi profesorii. Şi cifrele sunt elocvente. Prima ediţie a avut, poate, o mie de participanţi, acum sunt şapte mii. Iar azi sunt patru proiecţii – a trebuit să dublăm numărul sălilor.

Ce filme n-ar trebui să rateze un om ocupat – care nu poate, aşa cum recomandaţi în fiecare an, să-şi ia o săptămână concediu pentru a sta de dimineaţă până seara în sală, la Sibiu?

Sunt multe filme, multe poveşti, multe realităţi, multe programe. Nu ai cum să le vezi dacă vii o oră. Eu zic să nu rataţi nici unul din filme. Filmele studenţeşti sunt foarte ok, toate. La fel şi filmele româneşti, şi cele din secţiunea internaţional.

Ce e mai interesant de văzut de un documentar? Povestea, sau de urmărit acurateţea cu care e surprinsă realitatea?

Eu cred că nu se pot separa lucrurile astea. Eu, când am lucrat la Blestemul ariciului sau la filmul La drum, n-am neglijat deloc încadrarea. Nu cred că e cazul să foloseşti o încadrare nepotrivită numai de dragul unui subiect foarte curat. Dacă e film, trebuie să foloseşti limbajul filmic. Vorbim totuşi despre film. Dacă nu, scriem o carte.

Care este cea mai simplă şi mai profunda motivaţie pe care o aveţi dvs., personal, pentru susţinerea acestui festival – de 20 de ani încoace?

Eu la întrebarea asta nu m-am gândit, nici nu cred că pot defini această motivaţie. Însă, în orice caz, tot timpul am discuţii cu soţia mea, Csilla, şi tot timpul spunem că ne consumă prea mult timp. Anul trecut erau nişte reacţii ale lui David Dumitru, băiatul cel mic al nostru, care tot auzea ce probleme avem. Unele probleme erau legate de finanţare – nu erau probleme legate de filme, astea mergeau de la sine. Şi David zicea:

Tati, hai să facem o casă mare, şi la primul etaj face un festival, la al doilea un festival, la al treilea alt festival.

Aşa înţelegea el, la şase ani, povestea asta cu festivalul. Nu ştiu care e motivaţia cea mai profundă. Pur şi simplu, mă simt în apele mele când văd că un festival merge, când văd oameni care se întâlnesc, venind din toate colţurile lumii. De exemplu, la John Marshall, când a venit în 2004, am văzut trei studenţi – unul venea din Berlin, unul din Polonia şi unul din Anglia – să-l vadă pe Marshall la Astra Film, în Sibiu. John Marshall era pentru prima oară la un festival de film în Europa. Normal că asta îţi creează o stare de mulţumire. Când vin oameni din diferite locuri, sau când veneau polonezii cu trenuri, sau cu ocazii special pentru festivalul ăsta. Au fost ani în care erau şi peste 150 de polonezi. Şi atmosfera care se creează – sunt oameni care s-au căsătorit aici, oameni care s-au împrietenit, care au creat relaţii durabile. Sunt oameni care au amintiri foarte plăcute despre Astra Film.

Cât de dificil e să menţineţi ritmul anual? S-a schimbat ceva cu privire la sprijinul pe care îl acordă Astra Film instituţiile statului care ar trebui să susţină astfel de evenimente culturale, în funcţie cu Ministerul Culturii?

Întotdeauna mi s-a aplicat vorba lui Creangă:

Sărac ca anul ăsta, ca anul trecut şi ca de când mă ştiu n-am fost niciodată.

Eu cred că e un pic mai uşor dacă festivalul se ţine anual, pentru că intri în exerciţiul bugetar. Dacă eşti bianual, pierzi un pic ritmul. Bugetele sunt anuale, nu sunt bianuale. Şi atunci, contabilul şi toţi cei care finanţează se uită – ce a finanţat anul trecut? Şi vede că nu a finanţat nimic. Şi atunci devine o problemă.

Încă două puncte de atracţie: expoziţia Reciclart, cu obiecte confecţionate din gunoaie, şi concertele a două trupe de muzică cehă contemporană, Florex şi DVA. De ce obiecte din gunoaie şi de ce muzică cehească?

Nu e numai muzică cehească, e şi muzică românească. Am avut şi muzică spaniolă, şi din Turcia, din Budapesta, balcanică. De obicei, legam tipurile de muzici de proiecte, de programe. În 2002, de exemplu, am avut tema „Balcanii şi balcanismul”, sub care am aşezat o expoziţie de fotografie, filme şi muzică balcanică. Anul ăsta, pur şi simplu a fost o întâmplare, îl cunosc pe Rene Kubasek, directorul Centrului Ceh, care are un proiect de muzică cehească, şi în felul acesta am încercat un început. Sunt două trupe, Floex la deschidere şi DVA vineri, iar la anul cred că vom avea un program şi mai amplu cu cehii.

Şi expoziţia ReciclART? 

Tema ecologică e, anul ăsta, ca un fir roşu al festivalului.
Problema mediului e deja una globală. Producţia de filme despre mediu a crescut acum în mod substanţial. Pur şi simplu, poţi să faci o secţiune separată. Anul trecut am avut patru filme cu diferite teme de mediu. Anul ăsta avem deja competiţie la mediu. ReciclART-ul vine ca o completare, ca o extindere pentru înţelegerea problemelor legate de mediu.

Cât de greu a fost să adunaţi materialele pentru filmul prezentat în deschiderea festivalului, Sate de demult? Filmul urmăreşte tradiţii, strânge imagini din mai multe regiuni ale ţării. Cum lipiţi acest mozaic pentru un singur documentar, totuşi, coerent?

Nu am făcut filmul într-o zi şi nu am avut un buget pentru asta. Pur şi simplu, de-a lungul timpului am făcut anumite înregistrări şi, atunci când am început montajul, le-am folosit.

Aveţi o tradiţie preferată, un obicei preferat pe care vă place să o povestiţi, când sunteţi cu prietenii?

Am multe, dar astea numai dacă mergem la colibă, la un foc lângă vatră, şi după ce închidem reportofonul.