Confesiunea unui nihilist

Rar am citit o carte atât de deprimantă ca La Tentation nihiliste*. Se întâmplă că eu sunt autorul. Şi că, scriind-o, nu aveam nici un motiv de disperare: eram pe atunci cronicar la un mare cotidian parizian, îmi împărţeam viaţa cu o tânără romancieră vietnameză pe cât de frumoasă, pe atât de talentată. Piscina Deligny**, unde îmi petreceam verile în compania câtorva dandy la modă în acea vreme, nu fusese încă scufundată. Seara, cinam uneori cu Cioran, iar când nu jucam tenis de masă, o pasiune a mea încă din copilăria petrecută la Lausanne, participam la turnee de şah.   

Şi iată cum în loc să-mi arăt recunoştinţa pentru ce-mi dădea viaţa, cultivam un cinism inspirat de Oscar Wilde şi un nihilism inoculat de lectura precoce a lui Schopenhauer. De altfel, aproape instinctiv, procreaţia îmi părea a fi în cel mai bun caz o crimă şi în cel mai rău caz o lipsă de gust. Sinuciderea – singura ieşire onorabilă din jalnica aventură pe care o împărtăşeam. Din adolescenţă, nu capitulasem nici un moment de la aceste idei. Câţiva ani pe divanul unui psihanalist, cel al lui Serge Viderman***, nu îmi temperaseră câtuşi de puţin violenţa convingerilor. De altfel, Freud însuşi îmi părea un demn reprezentant al veselei apocalipse vieneze, şi la fel şi prietenii mei Peter Altenberg şi Arthur Schnitzler. Vieneza mea mamă nu se bucura nici ea de impunitate.   
   
Acesta este paradoxul: tot ceea ce ar fi trebuit să mă salveze de nihilism nu reuşea, dimpotrivă, decât să mă scufunde mai mult. Pe scurt, eram înzestrat atavic într-un domeniu care nu corespundea cu nimic din ce era viaţa mea. Şi am înaintat pe această cale cu o consecvenţă care mă miră şi pe mine. Au ieşit din asta câteva cărţi, care i-au satisfăcut pe unii cititori prin radicalism şi i-au enervat pe alţii care mi-au reproşat nu ştiu ce imposturi.

Modelul meu era Cioran, care pe cât de jucăuş şi de cald era în relaţiile sale, pe atât de amar se dovedea uneori în aforismele sale. Cioran îmi oferea totuşi un motiv real de disperare: certitudinea că nu voi fi niciodată la înălţimea geniului său. Recitind La Tentation nihiliste care, de altfel, are un stil mai degrabă plăcut, îmi dau seama că aveam dreptate. E şi motivul pentru care lectura cărţii mă deprimă. Nu ne consolăm niciodată că avem doar talent, când presupunerile noastre ne îndeamnă să credem altceva.

Singurul miracol al acestui eseu atât de vehement în negaţie este că a fost reeditat la un sfert de secol după ce a fost scris. Cele mai multe cărţi nu sunt atât de durabile. Aşa cum remarca Sir Cyril Connolly, prieten al lui Cioran, ceea ce le asigură succesul e şi motivul pentru care dispar – ele se destramă peste noapte. Împotriva oricărei aşteptări însă, nihilismul este o garanţie a longevităţii.