Confidenţialitatea în psihoterapie pusă în discuţie

Cât de departe trebuie să meargă confidenţialitatea dintre psihoterapeut şi clientul său?

Iată o întrebare care a apărut foarte insistent în presa americană din ultimele luni, legat de cazul tânărului de 24 de ani James Eagan Holmes, suspect în masacrarea la 20 iulie în acest an a numeroşi spectatori dintr-un cinematograf din Aurora, Colorado (12 morţi, 58 de răniţi).

Părerea care prevalează, potrivit şi unor bune sau rele practici anterioare, este că dacă psihoterapeutul constată că pacientul său emite ameninţări reale cu privire la alte persoane, atunci trebuie să anunţe autorităţile.

Este şi ceea ce a încercat să facă şi Lynne Fenton, psihiatrul care l-a tratat pe James Holmes, luând legătura cu câteva săptămâni înaintea tragediei din Aurora cu organismul Universităţii Colorado (la care suspectul era student) abilitat să evalueze şi să raporteze eventuale ameninţări, Behavior Evaluation and Threat Assessment – BETA. Fără vreun rezultat însă, pentru că până ca Fenton şi BETA să se pună de acord pentru a se întâlni, James Holmes a părăsit Universitatea şi a ieşit practic de sub „jurisdicţia” BETA. O urmare discutabilă, şi prea facilă, după unii.

Mai mult, se pare că Lynne Fenton ar fi luat legătura şi cu poliţia locală – iar întrebarea acum este de ce apelul său a rămas fără urmări.

Dar ce înseamnă ameninţare reală în cadrul mărturisirilor dintr-o terapie? Cum poate fi constatată ca atare?

Este cazul atunci când o persoană sau un grup sunt indicate de pacient ca potenţiale ţinte ale sale, şi / sau este indicat un loc şi / sau un moment pentru punerea în aplicare a intenţiilor violente sau criminale. Nu este o ameninţare reală o declaraţie a pacientului după care se simte atât de frustrat şi de furios încât ar putea omorî pe cineva.

Lucrurile nu sunt însă atât de simple, bineînţeles, şi rămâne la latitudinea psihoterapeutului, ajutat de experienţă şi de fler, să deceleze caracterul de urgenţă al spuselor pacientului – istoria acestuia (sub aspectul violenţei, a fişei clinice sau a abuzului de substanţe) fiind, desigur, importantă.

În faţa atâtor variabile şi imponderabile, rămâne deschisă întrebarea de la început: Când un psihoterapeut poate încălca secretul profesional şi raporta autorităţilor o posibilă ameninţare?

Dar oare poate?

Sursă: http://edition.cnn.com/2012/08/02/health/therapist-violence/index.html?iref=allsearch