Pentru a cincea oară membru al juriului în cadrul Festivalului de Film Documentar Astra, anul acesta la secţiunile “Internaţional” şi “România”, regizorul Cristi Puiu vorbeşte despre ceea ce dă substanţă unui film, documentar sau de ficţiune, despre curajul de a fi la timpul prezent şi despre misterul descoperirii celuilalt prin film.
Când îţi dai seama că un documentar e bun? De la primul cadru? Ulterior, după ce îl vezi?
Toate variantele sunt posibile. Şi asta nu e valabil numai pentru documentar. Documentarul nu există, denumirea asta e aşa, numai de manieră administrativă.
Şi atunci ce e filmul documentar? Îl simţi diferit faţă de filmul de ficţiune?
Da. Filmul de ficţiune, ca să mă exprim de o manieră foarte pragmatică, e filmul a cărui substanţă este preponderent extrasă din mintea autorului, iar documentarul e filmul a cărui substanţă este preponderent extrasă din exteriorul minţii autorului. Şi n-ai cum să dai de formule pure, totul este impur. N-am găsit o definiţie mai sintetică.
Cred că lucrul cel mai important e să ajungi la celălalt. Dacă poţi provoca întâlnirea… şi nu poţi provoca întâlnirea, ea se petrece fără voia ta. Dacă ai şansa de a te întâlni cu celălalt, atunci avem ceva acolo. Întâlnirea nu se petrece în mod continuu, există numai fragmente de întâlniri, şi astea sunt emoţiile pe care mie mi le provoacă filmul, oricare ar fi el, documentar sau ficţiune. Şi atunci ştiu dacă sunt în faţa unui film. Dar există capcane. Întâlnirea se poate întâmpla fără voia autorului, şi simţi atunci că autorul este arogant şi străin de întâlnirea care s-a petrecut sau care se poate petrece în continuare. Se poate întâmpla ca în primele zece minute de film să crezi că se poate întâmpla, şi după aia să treacă treizeci de minute şi să nu se mai întâmple, pentru că regizorul e aiurea, e centrat numai pe propriul buric. Astea sunt situaţiile cele mai frecvente. Iar când vorbim despre ceea ce în mod administrativ numim film documentar sau film de ficţiune – aşa, ca să nu ne încurcăm pe raft – lucrurile respective se pot petrece sau nu în ambele cazuri. Dar ele nu se petrec pentru că regizorul vrea. Autorul nu poate provoca întâlnirea, dar el trebuie să îşi dorească foarte mult asta. E ceea ce le spun şi actorilor, tot timpul. Nu există meseria de actor, ci există doar curajul de a fi acolo la timpul prezent. Pentru că este extrem de emoţionant să vezi un om care bea un pahar de apă. Dar să-l bea şi să fie acolo. Te emoţionează şi nu ştii de ce.
Indiferent de felul în care alegem noi să ne ducem la întâlnire cu lumea, toate formulele sunt valabile, pentru că întâlnirea se petrece oricum fără voia autorului. Trebuie să fii tâmpit să te gândeşti că poţi controla ceva, nu poţi controla nimic. Singurul lucru pe care poţi să-l faci e să te duci aşa, plin de uimire şi de mirare şi să încerci să faci tot ce poţi tu pentru a lăsa lucrurile să se întâmple.
Dar ce poţi face totuşi atunci când ai un personaj de film documentar şi vrei să-l determini să se deschidă în faţa camerei?
Nu ştiu, nu am o formulă pentru asta. Pentru mine, asta e un mister, indiferent dacă vorbim de filmul documentar sau de filmul de ficţiune.
Crezi că regizorii sunt imorali, atunci când, pretinzând că vor să facă un film documentar, merg înspre realitate cu o intenţie ştiută dinainte, pentru a provoca ceva şi pentru a obţine în felul ăsta un documentar?
Cred că există două variante posibile. Există asumarea faptului că lumea este extrem de misterioasă, că totul este beznă, cu mici sclipiri ici-colo, care te fac să crezi că înţelegi câte ceva. Şi există varianta în care tu îţi pierzi cerceii în casă şi te duci să ţi-i cauţi. În mintea ta apar atunci configuraţi cerceii, iar când îi găseşti, eşti foarte fericită. Dacă pleci la drum când faci film documentar ştiind clar ce cauţi, atunci aia vei găsi, şi vei forţa lumea din exteriorul minţii tale să se plieze pe ceea ce tu cauţi. Asta se întâmplă cu toţi regizorii care intervin şi manipulează, în vreme ce toţi ceilalţi se miră de bezna asta cu sclipiri ici-colo şi se duc în neant. Iar ăştia sunt cei frumoşi. Dar asta e tot ce se poate spune, e valabil şi pentru ficţiune, şi pentru documentar. Restul e aşa, balet, ne prostim. Şi nu obţii niciodată, de fapt, ca efect secundar al mirării tale, lucruri coerente.
Niciodată, façon de parler: foarte rar se întâmplă să obţii lucruri coerente. Iar atunci când le obţii, e pentru că, dacă, în faza de filmare, te laşi stăpânit de propria ta mirare şi uimire, în faza de montaj te apuci să articulezi, să le legi cap la cap, pentru a da un răspuns coerent, pentru ca lumea să se uite la un produs care arată bine, cu introducere, cuprins şi încheiere. Or, atunci ar trebui să se nască semnul de întrebare. În momentul în care vezi un film cu introducere, cuprins şi încheiere şi zici
uite ce film am văzut,
în secunda doi trebuie să te sperii foarte tare de ce ai spus.
Povestea – de fapt, structura poveştii – ne aparţine, pentru că poveştile nu există, iar filmele coerente sunt filmele cu introducere, cuprins şi încheiere şi ne plac, pentru că este un sens, există o concluzie. Ne plac foarte mult pentru că ne pun la adăpost. Ne apară de bezna care se află în jurul nostru, asta e tot. Şi cu asta, basta, mai mult de atât nu se poate spune. Oamenii ar trebui să se îndoiască şi să facă un pas înapoi atunci când povestea este bine articulată, numai că este foarte greu, tocmai pentru că povestea ne asigură liniştea. E bine să existe o poveste coerentă, cu introducere, cuprins şi încheiere, în care lumea poate fi cunoscută. Expresia de sus a chestiei ăsteia sunt filmele americane.
Filmele care îşi caută cuprinsul şi încheierea, frumos articulate, îţi dau o anumită linişte, cum îţi dau şi basmele. Toţi oamenii caută basme în forme derivate.
Da, asta spun. Numai că oamenii deştepţi, care îşi asumă limitele şi care mizează pe buna funcţionare a creierului lor, oamenii ăştia n-au cum să se simtă descoperiţi, indiferent de poveşti. Când citesc sau văd o poveste ori când mi se întâmplă un eveniment pe care îl compun în minte sub forma unei poveşti, mă duc la culcare, dorm, fac orele de somn, mă trezesc dimineaţa şi repun în discuţie povestea pe care am articulat-o în ziua precedentă. Aşa sunt oamenii inteligenţi, de regulă. Oamenii proşti bat în cuie povestea şi spun
aşa stau lucrurile, asta e viaţa.
