Daniela Luca: Psihanaliza tranziţionalităţii astăzi – creativitate, distructivitate şi supravieţuirea obiectului

De la stânga la dreapta: Rodica Matei, Daniela Luca, Simona Trifu

In cea de-a doua zi a Conferintei Internationale de Psihanaliza am audiat prezentarea psihanalistului Daniela Luca. Lucrarea a fost deschisa prin citarea unui text apartinand lui Wilfred Ruprecht Bion, care sugereaza tumultul emotional prin care doua persoane ajung la capacitatea de decizie in perioadele dificile ale relatiei lor. Prin aceasta este lansata tema spatiului tranzitional, care, dupa cum vom vedea mai departe, aduce in discursul Danielei Luca importantele concepte si procese ale triangularii si tertializarii. Anticipand totusi prea mult, revin la ordinea eseului si voi face o trecere in revista a conceptelor principale discutate, oprindu-ma din cand in cand la cate ceva care mi-a ramas viu in memorie din cadrul conferintei.

Inceputa sub semnul Semnului si ne-Semnului, Semnificatului si ne-Semnificatului, articolul a fost scris si ne-scris prin faptul ca a fost ne-spus, dar si spus in acelasi timp. Oferit ca un articol din cadrul unui proces tranzitional de doliu si separare de figura marelui psihanalist Andre Green, am simtit in permanenta cum articolul a pornit de la UNU – figura de care se separa, Andre Green. A trecut prin diada Didier Anzieu (care nu mai este printre noi decat ca simbol) – Rene Roussillon (care ne-a onorat prin prezenta domniei-sale in cadrul conferintei), ajungand mai departe sa capete o distanta sanatoasa de lucru si traire emotionala si cognitiva. Pentru dezvoltarea discursului tranzitional, de tertializare, a fost invocat Pantheonul figurilor autoritatii, precum D. W. Winnicott, Rene Roussillon, Didier Anzieu, W. R. Bion, Rene Kaes, Antonino Fero, Thomas Ogden. Cu fiecare personalitate, au fost introduse in dezbaterea fenomenului tranzitional concepte precum analiza tranzitionala si principiile sale, pacientii dificili, clinica, teorie si tehnica psihanalitica, cadrul, situatia paradoxala (double-bind), analiza si logica imposibilului, mesajul actionat si valoarea mesagera a pulsiunii, spatiul potential al co-creatiei analist-analizand, tert analitic si tertializare, procese tertiare, psihoza alba si bi-triangulare, auto si hetero-agresivitate, limbajul in psihanaliza si tertul substitutibil.

Vorbind despre cadru, Daniela Luca a mentionat spatiul tranzitional in care se plaseaza acesta cu „pacientii dificili”: intre cadrul clasic vizat de psihanalist si cadrul-proteza dorit de analizand. Pentru exemplificare a oferit doua viniete. Prima a scos in evidenta atasamentul tranzitional etern al drei. E. fata de Didier Anzieu si imposibilitatea fizica de a se trai pe sine insasi. Astfel s-a ridicat intrebarea pana la ce limita fizica, psihica, corporala, poate rezista un psihanalist in contratransferul negativ, cand incepe analiza imposibila.

De la „atasamentul etern”, „deziluzia travaliului analitic”, „ura in contratransfer”, „analiza imposibila”, sensul articolului merge spre „valoarea mesagera a pulsiunii”, prin vinieta preluata din clinica lui Rene Roussillon. Adica de la lipsa de sens si trairea fuzionala si, uneori, in diada, catre tertializare si spatiul tranzitional cu potential semnificant. Gandul in acest moment m-a dus catre cartea Boala ca sansa a lui Ruediger Dahlke si la oportunitatea pe care ne-o ofera atat in cura psihanalitica, cat si in viata de zi cu zi disfunctionalitatea emotionala, cognitiva, sociala, prin faptul ca puncteaza si trimite catre locul dureros care necesita atentie si ingrijire. Una dintre dificultatile majore intr-un astfel de travaliu este dinamica bi-triangularitatii avand consecinta sa importanta:

obiectul nefiind niciodata absent, nu poate fi gandit.

Concluzia articolului contribuie la cresterea continutului semnificant, dar alimenteaza si un paradox pentru gandirea constienta, lineara, logica, afirmand ca

tertietatea este o elaborare tipic greeniana a lui Freud si Winnicott.

La finalul acestei articol imi permit o concluzie personala si sustin ca „mersul catre…” (exemplu: viitor) sta tocmai in acceptarea paradoxului ca spatiu tranzitional (exemplu: diacronia).