Dansuri de cabinet

La ce bun „rasismul” teoretic? Bună întrebare, Georgiana, şi frumoasă ilustrare, printr-un singur cuvânt, a dificultăţii de acceptare şi conştientizare a existenţei unui „celălalt-diferit-de-sine”. E o mare pierdere faptul că astfel de situaţii apar în grupurile profesionale.

Dar să formulez altfel. Există acest „common sense” care ar spune fără ezitare, mai în glumă sau mai în serios, că într-o psihoterapie

clientul nu are niciodată dreptate. 

Nimic mai fals, aş spune. În cabinet ne ştim supuşi unui demers extrem de dificil, şi anume întâlnirea dintre mintea noastră şi mintea pacientului. Putem privi procesul terapeutic ca pe un dans în care fiecare dintre cei doi va încerca să se adapteze la ritmul „muzicii” celuilalt şi în acelaşi timp va încerca să-şi păstreze „melodia preferată”, vrând să o impună „partenerului de dans”. Desigur, există acele cazuri extrem de rare în care ritmurile celor doi se potrivesc pur şi simplu (este o situaţie pe care unele teorii ar numi-o „acordaj empatic” şi ar declara-o utilă, iar altele ar numi-o „coluziune” şi ar recomanda evitarea ei). Dar de cele mai multe ori, aceste nepotriviri armonice între pacient şi terapeut se soldează cu situaţii de tipul

you stepped on my foot.

Ce e de făcut, atunci? s-ar întreba un terapeut. Aş zice că dacă este un terapeut care are ureche muzicală, dar încă se mai antrenează la „flexibilitate”, va încerca să înveţe de la colegii lui (mai mult sau mai puţin experimentaţi) noi paşi, pentru a integra noi ritmuri. Descoperim cu uimire că şi aici este o situaţie asemănătoare cu „dansul” din cabinet. Acelaşi tip de întâlnire între două (sau mai multe) minţi diferite provoacă acelaşi tip de angoasă; dar de această dată efectul resimţit în cadrul grupului profesional va oscila între varianta dulceagă de tipul „m-ai călcat pe bătături” şi acele situaţii limită de tipul „murder on the dance floor„. Sau se trece de la „dansurile de salon” la „dansurile tribale” şi se invocă zeii. Zei mai mari sau zei mai mici, de la formatori şi supervizori până la autori consacraţi în literatura de specialitate. Evident, aici se punctează „impresia artistică”; sau cu alte cuvinte,

l-am călcat pe degete, dar am făcut-o cu stil. 

Pentru „stil”, a se citi în felul următor:

am folosit tehnica X consacrată, pe care am adoptat-o şi o aplic cu sfinţenie.

Şi, într-un final, descoperim că am uitat de unde am pornit. Şi anume de la faptul că „tehnica” noastră, aşa cum o ştiam noi până atunci, s-a împiedicat de piciorul pacientului, uneori mai bine înfipt în roca solidă a realităţii decât anumite tehnici aburitoare ce plutesc în aerul din cabinetele de psihoterapie. Într-o situaţie ideală, cele două ritmuri (ale pacientului şi terapeutului) se vor armoniza în cele din urmă pentru a naşte „un al treilea” ritm. Dar ce societate va accepta un ritm de care se simte ameninţată că i-ar putea da valorile peste cap? (Serios, unii încă mai consideră că jazz-ul şi rock’n’roll-ul sunt operele diavolului). Probabil că pluralismul va rămâne o utopie. De genul celei pe care ne-o dorim cu toţii, dar ne temem de ea.

Comentariu anonim la articolul „Despre pluralismul teoretic în psihanaliză” de Georgiana Brănişteanu