Propun cititorului un nou articol, de aceasta data despre eul aflat intr-o situatie de pierdere, despre functionare depresiva si pozitie depresiva, despre golul psihic. Din nou, acest articol va fi impartit in doua parti, pentru a putea cuprinde complexitatea temei.
Copilul: nu imi place nimic, nu ma intereseaza nimic, totul e plictisitor
Terapeutul: poate ca nu ajunge nimic inauntrul tau. Acolo cum este?
Copilul: e gol
Terapeutul: si ai putea gasi ceva care sa umple acest gol?
Copilul: da, ceva care sa ma faca fericit
Un dialog despre un gol. Nu l-am putea numi un dialog gol, ci unul despre ceea ce este ne-cuprins, ne-plin, un loc al nimicului unde o data a fost ceva si s-a pierdut. Aleg aceste cuvinte compuse tocmai pentru a sublinia ca este vorba desre un intreg clivat, care s-a spart si care isi cauta reunirea. Nu este numai o pierdere a continutului, ci si o pierdere a existentei si a urmelor acestui continut. Este deosebit de frustrant si da nastere unei furii extreme aparitia acestui gol in travaliul terapeutic. Nu se intampla nimic, nu se schimba nimic, nu se vede nimic, nu se simte nimic. Doar o scufundare lenta fara nici un colac de salvare.
Este un dialog despre lumea interioara si particularitatile ei. Winnicott definea foarte explicit trasaturile ei:
Lumea interioara este lumea personala, in masura in care, in fantasma, este mentinuta intre granitele eului – si inauntrul pielii corpului. Aceasta lume interna poate fi acum examinata ca un lucru in sine, cu toate ca in viata, bineinteles, lumea interioara a unei persoane este tot timpul subiect al unor schimbari in functie de evenimentele din cadrul relatiilor externe ale acelei persoane si in functie de impulsurile pulsionale care-si ating punctual culminant sau care reusesc doar partial sau care esueaza complet in a obtine gratificarea. (D. W. Winnicott, Natura umana, Opere 3, Editura Trei, 2004)
Care este schimbarea, evenimentul care a determinat transformarea lumii interioare a copilului si golirea ei? Putem emite ipoteza ca este vorba la origine de incercarea de a fi facut doliul unei pierderi, incercare care se pare ca a esuat. Acest doliu originar al pierderii materne este cel care precede si sustine capacitatea bebelusului de a fi singur. Ceea ce este important, ne spune Winnicott, este noua capacitate a bebelusului de a accepta responsabilitatea pentru distructivitatea ce insoteste iubirea sa, incluzand furia care este produsa de frustrarea inevitabila din pricina omnipotentei cererilor bebelusului.
Continuand studiile lui Freud cu privire la melancolie, Karl Abraham a aratat una dintre diferentele fundamentale intre doliul normal si cel anormal: in doliul normal individul reuseste sa formeze in interiorul eului sau persoana iubita si pierduta, pe cand in melancolie acest proces nu reuseste.
In lucrarea „Doliu si relatia sa cu starile maniaco-depresive”, Melanie Klein adauga:
Experienta ma determina sa conchid ca, desi este adevarat ca trasatura caracteristica a doliului normal consta in faptul ca individul stabileste in sine insusi obiectul iubit si pierdut, el nu face acest lucru pentru prima oara, ci prin travaliul de doliu, restabileste acel obiect si, totodata, toate obiectele sale interne iubite pe care simte ca le-a pierdut. (Melanie Klein, Invidie si recunostinta, Opere 2, Editura Trei, 2006)
Melanie Klein vorbeste aici despre reparatie, si putem conchide si noi cu privire la dialogul nostru ca experienta terapeutica poate produce o reparatie, insa primordial este redescoperirea disponibilitatii si stabilitatii unui obiect iubit, care s-a pierdut o data cu pierderea obiectului originar si unic.
 Cristina Călărăşanueste psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: SodaHead
