 |
| „În acea noapte nu le-a păsat de fiica mea nenăscută. / M-au violat cu penisurile şi mâinile lor / Fără milă pentru fiica mea care-i privea dinăuntru / Şi de parcă nu a fost de-ajuns, m-au pus să înghit penisul mort al soțului meu Josefo / Bietul său penis mort, murdar de praf de pușcă…” |
Povestea personajului principal al filmului The Milk of Sorrow (r. Claudia Llosa, 2009), Fausta, se ţese în jurul conflictelor sângeroase ce au avut loc în Peru în perioada 1980-1992 între armata guvernamentală şi forţele de guerillă Sendero Luminoso. Aceste conflicte au implicat abuzul fizic și violarea mai multor femei. Acesta e contextul în care se naşte Fausta: mama ei, fiind însărcinată, este violată de către un membru al guerillei. Despre mamele care erau abuzate în timpul sarcinii sau imediat după naştere se spunea că transmiteau copiilor lor o boală rară numită laptele suferinţei. Fausta se născuse purtătoare a unei astfel de boli care se manifesta prin teama de a intra în interacţiune cu ceilalţi oameni şi prin refuzul de a comunica verbal. Pentru a evita soarta mamei ei (aceea a unui posibil viol), îşi introduce un cartof în vagin. Scenariul filmic se constituie în jurul acestei situaţii conflictuale interne a fetei, situaţie amplificată de decesul mamei pe care, din lipsa banilor, nu o poate îngropa conform obiceiurilor locului.
Filmul mi s-a părut extrem de interesant deoarece abordează o tematică trans- şi intergeneraţională ofertantă atât din punct de vedere cultural (ritualuri de nuntă şi deces în cultura peruană), cât şi psihologic.
Fausta este ceea ce psihanaliştii Abraham şi Torok au numit subiect criptofor. Ea este produsul unui secret familial imposibil de elaborat pentru mama ei (violul), deşi secretul a fost totuşi transmis într-o formă simbolică (sau, mai degrabă, negată) prin cântec. La rândul ei, singura modalitate a Faustei de a-și exprima sentimentele e realizată prin cântec. Secretul „S”, conform lui Serge Tisseron, este o formă extremă de clivaj, care împiedică atât gândirea, cât şi simbolizarea evenimentului. Secretul este „ceva” care trebuie să rămână ascuns pentru a proteja pe cineva de ruşine. Secretul familial transmis de la o generaţie la alta este inaccesibil copilului în ceea ce priveşte existenţa şi conţinutul lui. Astfel de imagini neelaborate prin procese psihice care se dezvoltă ulterior sunt imagini care se impun subiectului, invadându-l. Aceste imagini ies la suprafaţă ca nişte flash-uri şi pot avea legătură cu secretele familiale care se transmit de generaţii. Flash-urile pot funcţiona ca fragmente ce ţin de începuturile elaborării psihice. În cazul nostru, aceste flash-uri sunt înlocuite cu versuri puse pe o melodie. Cântecul ţine mai degrabă de un mod magic de gândire, primar, arhaic şi nu de sublimarea de care e vorba în actul artistic în general:
Poate într-o zi vei înțelege cât de mult am plâns / M-am rugat în genunchi la nenorociții ăia, / În acea noapte am urlat au răsunat dealurile / Și oamenii râdeau. / M-am luptat cu durerea / Am spus că o curvă râioasă te-a născut pe tine/ Şi de aceea i-ai mâncat sânii / Acum poți să mă înghiți / Acum, poți să ma sugi cum i-ai făcut mamei tale. / Femeia aceea care cântă / A fost forțată și violată. / În acea noapte nu le-a păsat de fiica mea nenăscută. / M-au violat cu penisurile și mâinile lor / Fără milă pentru fiica mea care-i privea dinăuntru / Şi de parcă nu a fost de-ajuns, m-au pus să înghit penisul mort al soțului meu Josefo / Bietul său penis mort, murdar de praf de pușcă…
Interesant e că gândirea magică pare a fi contaminat întreaga comunitate confruntată cu o traumă colectivă – războiul, violența. Astfel, atunci când unchiul Faustei o duce pe aceasta la ginecolog, el refuză să accepte explicațiile medicale date de specialist în favoarea unor explicații iraționale. La fel, în timpul ritualului de îmbălsămare a femeii defuncte – mama Faustei -, femeile care participă la acest ritual refuză să-i atingă sânul de teamă să nu se molipsească de „boala laptelui suferinței„. La ritualul de îmbălsămare asistăm și la consecințele unei fantome colective ce bântuie în prezent, nu doar ale uneia individuale: mătușa Faustei afirmă că îmbălsămarea morților e singura dovadă ca ei au existat:
(nu am avut nici măcar o poză sau un card de identitate. Nu am avut nici o dovadă că ne-am născut… și cu atât mai puțin că am fost uciși).
Resimțirea traumei terorismului de către întreaga comunitate face ca modalitatea acesteia de funcționare să se desfășoare într-un registru psihotic, în care aparținătorii ei nu au devenit ființă (coincide poziției schizoid-paranoide la Melanie Klein) și în care existența nu le poate fi demonstrată, ca și când aceasta ar fi, de fapt, negată.
Autismul Faustei este dat nu doar de spaima unei „fantome„ cu care aceasta trăiește (teama de bărbați). Lipsa sau absența limbajului, în sens lacanian, provine, de fapt, din lipsa unui tată, a unei figuri paterne în psihicul copilului. Dat fiind faptul că mintea copilului nu poate să elaboreze o reprezentare a imaginii paterne, lui îi lipsește, de fapt, capacitatea de simbolizare introdusă de Limbaj. Astfel, toate acțiunile lui se petrec în concret: Fausta înlocuiește imaginea tatălui pe care nu poate să o elaboreze și ulterior să o introiecteze cu un cartof pe care și-l introduce în vagin.
Am văzut totul din burta ta, am văzut suferința, de aceea port acum asta, ca o armură, ca un gardian, pentru că doar repulsia îi oprește pe oamenii răi.
Obiect care o protejează nu doar de penetrarea unui penis-sân devorator (!), ci, în același timp, o împiedică să-și accepte propria sexualitate, acceptare care ar fi semn al maturității psihice. Fausta, prin urmare, gândește și se comportă ca un bebeluș. Ea funcționează după logica „cerere-recompensă„ (vezi scena cu perlele).
Conflictul se accentuează în jurul ideii de sicriu / îngropare / doliu. Altfel spus, pentru a-și da voie să crească și să-și accepte propria feminitate, în cele din urmă, Fausta trebuie să îngroape „mortul„ din casa ei (pe mamă), dar și „mortul„ din mintea ei (pe tată), a cărui prezență-absență fantomatică o împiedică să devină ca persoană. Conceptul de fantomă psihică care revine este dovada existenței unui mort „îngropat„ în altul. Apariția ei indică efectele asupra descendentului a ceea ce pentru părinți a fost o catastrofă narcisică. Fantoma psihică se manifestă ca și cum ar fi ieșit dintr-un mormânt prost închis al unui înaintaș, după o moarte dificil de acceptat sau un eveniment de care le este teamă: incest, boală rușinoasă, închisoare, sau cineva care a fost discreditat. Secretele înmormântate se pot referi la o plăcere nepermisă sau la o mare suferință, un delict, o crimă. Un membru al familiei înmormântează acest secret în inimă, în corp. Refuzul doliului face ca fantoma să iasă și să reacționeze după una sau două generații. Doliul Faustei începe cu acceptarea faptului că nu toți bărbații sunt niște brute. Ea îl cunoaște pe grădinarul reședinței la care era angajată, grădinar cu care dezvoltă o relație de tip tată-copil. Ceea ce este foarte interesant e faptul că grădinarul comunică în același dialect folosit de Fausta, Quechua. Cu alte cuvinte, acest bărbat era singurul care vorbea pe limba Faustei (în afară de mama ei), deci care, la un anumit nivel simbolic, a ajutat-o pe fată să-și recapete limbajul și să-i dea un sens.
Deznodământul filmului se produce în momentul în care personajul principal finalizează doliul prin îngroparea mamei sale într-un loc conform fantasmelor sale legate de locul îngropării (în mare) și cu operația de „extirpare„ a obiectului canceros sân-penis care se afla în interiorul ei – cartoful.
