De la stânga la dreapta: Rita Teodoru, Matheus de Wolf, Camelia Petcu

Expunerea lui Matheus de Wolf, psihanalist formator şi supervizor al Societăţii Olandeze de Psihanaliză, s-a constituit într-o panoramare a teoriilor psihanalitice despre dezvoltare, cu un accent special pe teoria ataşamentului edificată de John Bowlby.

Foarte densă şi înalt teoretică şi sintetică, expunerea psihanalistului olandez a ales câteva unghiuri sau perspective pentru a ataca problematica vastă a dezvoltării în psihanaliză.

O dată, din perspectiva raportului între biologie şi psihologie, a fost notată situarea de către Freud a psihanalizei între aceşti doi termeni, considerându-se, în vederea edificării unui model al comportamentului uman, că senzaţiile fizice progresează gradual în afecte şi sentimente. Problema – aş spune filosofică – este aceea de a justifica trecerea unei fiinţe de la un comportament reflexiv şi reactiv la o fiinţă umană intenţională şi integrată unei dinamici sociale. Freud va întinde o acoladă asupra acestei problematici, considerând că relaţiile infantile influenţează decisiv relaţiile de mai târziu în dezvoltare. Către zilele noastre a fost subliniat tot mai mult faptul că există o interacţiune circulară între factorii genetici şi experienţele timpurii ale copilului, între sine şi mediu, ceea ce face inteligibil faptul că există încă de la început o intersubiectivitate şi creează premise bune pentru orientările contemporane din psihanaliză.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

O altă discuţie, decurgând din precedenta, este cea a raportului dintre psihanaliză şi patologie. Dacă, potrivit celor anterior stabilite, comportamentul uman este rezultatul întâlnirii dintre predispoziţiile geneticii şi experienţa timpurie a relaţiilor obiectale (nature and nurture), există un număr de „factori de risc” psihopatologic – calitatea relaţiilor de ataşament sau reprezentările interne ale experienţelor timpurii cu obiectele primare. Ceea ce psihanalistul olandez ţine să sublinieze este de asemenea faptul că nevoia de a avea legături emoţionale cu ceilalţi este determinată genetic şi esenţială pentru supravieţuire – este fundamental, prin urmare să se afle un echilibru bun între relaţionare şi autonomie. Din punct de vedere psihanalitic, pe acest teren şi apar patologiile, atunci când acest echilibru nu este găsit, iar acest raport dintre relaţionare şi autonomie este o temă recurentă, foarte prezentă în psihanaliză. Tot aici se face şi conjuncţia cu teoria ataşamentului bowlbyană, psihopatologia fiind văzută prin prisma pierderii sau inadecvării figurilor de ataşament la reacţia individuală. Bowlby rămâne, fundamental, în acest cadru prestabilit al dialecticii dintre predispoziţiile genetice şi variabilele de mediu, prin urmare al intersubiectivităţii.

Important de precizat este şi faptul că în cea mai mare parte comportamentul uman este determinat inconştient, de unde o discuţie necesară despre raportul conştient-inconştient. Vorbind despre inconştient, trebuie totuşi să distingem între un inconştient procedural, care nu a fost niciodată conştient, deci nu e rezultatul refulărilor şi nu poate fi adus în sfera conştiinţei prin interpretare; şi un inconştient dinamic, care este rezultatul multiplu al refulării şi poate fi readus în sfera conştiinţei prin interpretare (ori la un moment dat în cursul terapiei – prin perlaborare?). Modelul intern de comportament ţine de sfera procedurală şi nu poate fi schimbat prin verbalizare, ci prin internalizarea relaţiei terapeutice, ceea ce înseamnă a face manifeste proceduri sau structuri implicite, de o extremă complexitate, şi patternuri comportamentale şi de coping. Scopul terapeutic constituindu-l, bineînţeles, ajustarea acestora.

Revenind la conceptul lui John Bowlby de ataşament – prin care desemnează un sistem de gestionare şi reglare a anxietăţii şi a stresului în situaţii de pierdere sau de pericol (prin urmare, de adaptare la mediu), Matheus de Wolf subliniază importanţa esenţială a conceptului în dezvoltarea individului, dar şi dintr-un punct de vedere al genezei psihopatologiei acestuia. Natura ataşamentului fiecăruia influenţează felul în care copilul îşi gestionează afectele şi în care îşi stabileşte priorităţile interne, în care filtrează sau nu influenţele exterioare şi, în ultimă instanţă, în care dobândeşte un sens al identităţii sale.

Pe ansamblu, expunerea lui Matheus de Wolf mi s-a părut una foarte comprimată (şi mă întreb dacă nu a mai comprimat-o, în plus, la lectură) şi de aceea destul de greu de urmărit. Sper doar ca această a doua condensare, în cadrul relatării de faţă, să nu-i dăuneze grav sensului şi intenţiilor.