De la stânga la dreapta: Brînduşa Orăşanu, René Roussillon, Cornel Irimia

Astăzi a început, prin urmare, evenimentul mult-aşteptat – cea de a IV-a Conferinţă Internaţională de Psihanaliză de la Bucureşti, cu tema „Pluralismul în psihanaliză”. A fost o zi densă, o zi-maraton, cu prezentări pe teme dintre cele mai diverse, prelungite fără excepţie după cele 45 de minute alocate în program – durata-standard a unei şedinţe de psihanaliză.

Până când colega mea Georgiana – care încă adastă, la această oră târzie, la workshopul special pentru candidaţii Societăţii Române de Psihanaliză susţinut de psihanalista americană relaţionistă Joyce Slochower – va reuşi să ajungă la computer şi să relateze despre prima prezentare, „Factori şi aspecte ale pluralismului în psihanaliză” – o expunere pe cât de succintă, pe atât – totuşi! – de comprehensivă a psihanalistei Vera Şandor (care şi-a mărturisit în deschidere şi idiosincrazia pentru alegerea – hic et nunc – a acestei teme generice de conferinţă: vom vedea de ce) – până atunci voi trece eu la cea de a doua prezentare, care i-a aparţinut psihanalistului francez René Roussillon.

René Roussillon e un nume foarte cunoscut al psihanalizei franceze, nu pentru prima oară în România (a fost prezent şi la prima ediţie a Conferinţei de la Bucureşti, în 2008). Membru al Societăţii Psihanalitice din Paris, profesează şi predă la Lyon. Un autor de asemenea cunoscut şi recunoscut, coordonator printre altele al impresionantului Manual de psihologie şi patologie clinică generală, tradus şi în limba română în 2010, la Editura Fundaţiei Generaţia – lucrarea fost lansată în prezenţa autorului-coordonator imediat după această prezentare.

Om cu mult farmec şi causeur în pur stil galic, o fire foarte colocvială, vivace, simpatică şi nu mai puţin carteziană (propoziţii clare şi distincte), René Roussillon a vorbit liber şi totodată pasionat. Călătorind destul de mult, spune domnia-sa, a constatat că pluralismul psihanalitic e un fapt – din fericire sau din păcate. Opinia sa e că dacă vorbim despre pluralism, atunci trebuie să vorbim despre pluralismul psihanaliştilor. Pluralism firesc – o dată, din punctul de vedere al diversităţii culturale; al doilea – cât priveşte istoria personală a fiecăruia, greutatea istoriei personale contând, bineînţeles, pentru teoriile fiecăruia – prin urmare, pluralismul e inevitabil.

Dar pluralismul e totodată un risc – cel al „babelizării” (cu o expresie molipsitoare pe parcursul întregii zile): noi nu avem astăzi un sistem de validare epistemologică în psihanaliză, drept care e firesc că unele teorii şi puncte de vedere sunt adevărate, altele sunt false şi că există o dificultate în a le distinge, în a le discrimina. Şi totuşi, Roussillon vrea să fie bine înţeles: el nu este un jandarm, care să decreteze că

asta e bine, asta nu e bine.

Dar este necesară o meta-reflecţie în psihanaliză, inclusiv asupra începuturilor. O reflecţie asupra istoriei psihanalizei, pornind chiar de la metoda psihanalizei, respectiv cea a asocierilor libere – şi pornind totodată de la jocurile intersubiective.

O primă întrebare: În jurul a ce se joacă pluralismul? Adică: Există variabile ale dinamismului psihic? E pusă oare în cauză psihanaliza însăşi? Cert este că psihicul uman este hipercomplex. Creierul, în fapt, este cel mai complex obiect din lume, prin urmare trebuie să putem afirma acelaşi lucru despre psihicul uman. Ceea ce revine la a recunoaşte inevitabilitatea pluralismului punctelor de vedere şi a explicaţiilor cu privire la psihicul uman. Dar orice interpretare este reductivă. Reductivă – şi totodată obligatorie. Prin urmare, reiese – ca prescripţie – că pluralismul este nu doar inevitabil, dar şi obligatoriu.

Dată fiind această situare, spune în esenţă Roussillon, este important atunci să vedem care este totuşi minimul conceptual fundamental care ne poate asigura că vorbim încă despre psihanaliză. Or, după părerea lui Roussillon, există trei concepte care intră în acest minimum. Şi anume:

1. Asociaţiile libere, sau asociativitatea. Care e fundamentală. Psihanaliza e o teorie a asociativităţii, iar asta întrucât – din perspectiva ştiinţelor contemporane – însuşi creierul funcţionează de o manieră asociativă. La întrebarea-contestarea – atât de frecventă azi – că psihanaliza nu e o ştiinţă, primul răspuns ar trebui să se refere la concordanţa psihanalizei cu noile cercetări, respectiv ale neuroştiinţelor. 
2. Transferul: e vorba despre inconştient. Ceva din trecut se actualizează – iată o idee freudiană de care avem cu toţii nevoie. 
3. Pulsiune – fără acest concept, întreg edificiul psihanalizei s-ar nărui. 

Dezvoltând, René Roussillon – care mi s-a părut în mod particular ataşat ideii asociativităţii (şi nu mi se va fi părut gratuit: aşa cum va spune ulterior, îl interesează asociativitatea mai ales din prisma ideii de libertate) – va sublinia că aceasta conduce la ideea atenţiei flotante, ceea ce înseamnă, la drept vorbind, că nu putem asculta pacientul având în minte o teorie prestabilită. Altfel, înseamnă că vom influenţa pacientul – ceea ce adresează şi o problemă tehnică, şi una etică. Prin urmare, o ascultare flotantă înseamnă şi o teoretizare flotantă. Orice monoteoretizare e sectară. Uneori ascult freudian, alteori kleinian, alteori bionian, alteori winnicottian, alteori laplanchian, alteori rackerian, alteori… roussillonian. Trebuie aşadar subliniat o dată mai mult că psihanalistul nu e un ideolog.

Ceea ce Roussillon vrea să spună foarte clar aici este că unul dintre cele mai mari pericole ale psihanalizei este reducţionismul, decomplexificarea, ideologizarea. Pe de altă parte, trebuie aflate puncte comune în diversitatea teoretică, iar cele trei concepte amintite mai sus – asociativitate, transfer, pulsiune – sunt necesare, în ultimă instanţă, pentru a emite o pretenţie minimală de psihanaliză. Ne este necesar un model teoretic pentru a ne putea gândi – totdeodată – la nevroză, borderline, autism etc.

Demersul lui Roussillon mi se pare unul care încearcă să schiţeze complexitatea ideii de pluralism în psihanaliză chiar din interiorul conceptelor şi al practicii psihanalitice, urmărind condiţiile de exercitare şi consecinţele acestora. Astfel, după ce deja a subliniat atâtea motive intrinseci psihanalizei pentru a fi un psihanalist pluralist, va lua la rând cele trei concepte enumerate drept condiţii minimale pentru a considera că o psihanaliză e psihanaliză şi va decela în însăşi interiorul acestora, o dată mai mult, condiţii ale pluralităţii.

Asociativitatea. Roussillon observă cum noţiunea a fost restrânsă la accepţiunea ei verbală – de către un Jacques Lacan, de exemplu. Care va fi raportat la Freud. Realitatea este, spune Roussillon, că Freud „asculta” în permanenţă nu doar vorbele, ci şi mimica, limbajul şi simptomele corporale (ale istericelor, de exemplu), care îi erau o veritabilă busolă. Acestea constituie realmente o naraţiune. Sunt asociativitate – nonverbală. Întărind paradigma freudiană, Roussillon adaugă: la Lyon, studiind copiii, a constatat că limbajul acestora, de exemplu, este de o extraordinară complexitate. 


Transferul. Interpretarea acestuia înseamnă de fapt interpretarea întregii psihanalize cu pacientul. Roussillon nu oboseşte să amintească definiţia lui Freud dată transferului: deplasarea de la situaţia din trecut în situaţia analitică. Şi pune în antiteză această afirmaţie cu o atitudine, se pare, foarte caracteristică analistului contemporan (reieşind, cumva, din definiţia de mai sus): cea de a raporta totul la el însuşi, ceea ce revelează o poziţie narcisică a psihanalistului.


Pulsiunea. Decelează trei situări posibile, două fiind în extreme. Mai întâi – Laplanche: gândirea e în raport cu obiectul, cu mama. La celălalt capăt – Green: nu putem gândi indiferent de corp. Iar între cei doi – Roussillon însuşi, avec un grain d’humour: amândoi au dreptate – şi relaţie, şi corp.


Pe ansamblu, trebuie să recunosc, în rând cu mulţi alţii din sală, că René Roussillon este seducător. Limpede, cartezian. Totuşi, aceste calităţi personale nu l-au ferit de contestări. Una dintre vedetele zilei, psihanalistul relaţionist californian, din San Francisco, Stephen Seligman, va observa în treacăt, dar tranşant, la atelierul său de la sfârşitul zilei, că e de acord, ca relaţionist, cu definirea psihanalizei prin două dintre cele trei coordonate roussilloniene – asociativitatea şi transferul, nu însă şi cât priveşte pulsiunea – inutilă, după Seligman şi relaţionişti, cât priveşte definirea psihanalizei.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Pentru a încheia în nota temei şi a prezentării lui René Roussillon – iată un exemplu ideal de pluralism, dintr-un domeniu cu care ascultarea psihanalistului a fost deseori comparată – muzica. Hiromi Uehara este copilul-minune al jazzului actual, în plină ascensiune mondială în ultimii – puţini – ani. Un fenomen, care experimentează mixând jazzul (post-bop), rockul progresiv, muzica clasică şi fusion. Now or Never, un îndemn la unitate în diversitate…

(Între timp văd pe desktop că Georgiana a revenit „la bază” şi ne poate povesti despre deschiderea Conferinţei şi despre interesanta prezentare a psihanalistei Vera Şandor).

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii