Robert D. Stolorow: „De la minte la lume, de la impuls la afectivitate: o perspectiva psihanalitica fenomenologica si contextualista”

Cititi aici prima parte din cel mai recent articol al psihanalistului american de orientare relationista Robert D. Stolorow, in traducerea colegei mele Codruta Zerfas de la Societatea Română de Psihanaliză, pe care o felicit pentru o asemenea impresionanta munca!

Textul trateaza dezvoltarea in cadrul teoriei psihanalitice a curentului intersubiectivist (al carui reprezentant de marca este autorul), prezentand bazele psihologice si filosofice ale conceptiei relationale asupra tratamentului psihanalitic.

Avand in vedere ca la finele acestei luni vom urmari lucrarile celei de-a IV-a conferinte internationale a Societatii Romane de Psihanaliza sub titlul „Pluralismul in psihanaliza”, consider ca parcurgerea acestei lucrari a lui Robert Stolorow este o ocazie foarte buna ca sa intelegem si sa definim pluralismul teoretic drept un proces de evolutie fireasca (crestere, maturizare) a gandirii psihanalitice de-a lungul istoriei acestui domeniu.

Introducere

Teoria sistemelor intersubiective, termen pe care impreuna cu colaboratorii mei (Stolorow, R. D., Atwood, G. E., & Orange, D. M., Worlds of Experience: Interweaving Philosophical and Clinical Dimensions in Psychoanalysis, New York: Basic Books, 2002) l-am formulat pentru a denumi perspectiva noastră psihologică evolutivă, reprezinta un „contextualism fenomenologic„.
Este „fenomenologic„ pentru că investighează şi pune in lumina organizările sau lumea experienţelor emoţionale.
Este „contextual„ prin faptul că susţine că aceste organizări ale experienţelor emoţionale prind formă, atât în dezvoltare, cât şi în situaţii psihanalitice, în contexte relational-constitutive sau intersubiective.
Din punct de vedere evolutiv / al dezvoltării, modelele recurente intersubiective tranzactionale dau naştere unor principii (modele tematice, semnificând structuri) ce organizează în mod inconştient experienţele emoţionale şi relaţionale subsecvente. Astfel de principii organizatorice sunt inconştiente, nu în sensul că ar fi refulate, ci prin aceea că sunt pre-reflexive; în mod obişnuit ele nu intră în domeniul autoconştientizării reflexive. Aceste principii derivat-intersubiective şi organizatoric-prereflexive sunt materialul de construcţie pentru dezvoltarea personalităţii. Ele apar în situaţia psihanalitică sub forma transferului, ceea ce teoria sistemelor intersubiective conceptualizeaza ca fiind activitate organizatorică inconştientă. Experienţa de transfer a pacientului este co-alcătuita din principiile organizatorice prereflexive ale pacientului şi ceea ce vine de la analist ca un împrumut ce va fi organizat de către acesta. O declaraţie paralelă poate fi făcută cu privire la transferul analistului. Câmpul psihologic format de efectul combinat al transferului pacientului şi transferului analistului este un exemplu de ceea ce numim sistem intersubiectiv.


Psihanaliza este o metodă bazată pe dialog spre a transforma această organizare prereflexivă în auto-conştientizare reflexivă.
Psihanaliza freudiană a extins gândirea carteziană, „lucrul ganditor„ (mintea umana) al lui Decartes (1641), pentru a include un vast tărâm inconştient. Şi totuşi, mintea freudiană a rămas o minte carteziană, un subiect fără de cuvinte, închis în sine, un aparat mental conţinând sau lucrând asupra conţintului mental şi radical separat de mediul înconjurător. Epistemologia obiectivistă a psihanalizei tradiţionale corespunde cartezianismului. O minte izolată, analistul, pretinde să facă observaţii şi interpretări obiective asupra unei alte minţi izolate – pacientul.
Contextualismul fenomenologic se refera la experienţele emoţionale şi la organizările acestora, nu la entităţi mentale reificate. Reuneşte mintea carteziană izolată cu lumea şi contextul său. În mod corespunzător, teoria sistemelor intersubiective îmbrăţişează o epistemologie a perspectivei, insistând asupra faptului că înţelegerea analitică se face întotdeauna dintr-o perspectivă formată de principiile organizatorice ale celui ce observa (analistului). În consecinţă, nu există analişti obiectivi sau neutri, nu există percepţie imaculată, nu există o vedere dumnezeiască asupra cuiva sau cu privire la ceva.
Sper că este deja clar cititorului că evidentierea aceasta fenomenologică nu îndeamnă la abandonul explorarării inconştientului. Incă de pe vremea părintelui fenomenologiei filosofice, Edmund Husserl (1900, 1913), investigatia fenomenologică nu a fost restrânsă doar la descrierea experienţelor conştiente. Investigaţia fenomenologică a fost întotdeauna în principal preocupată cu structurile ce organizeaza în mod inconştient experienţele conştiente. În vreme ce filosofii fenomenologişti sunt preocupaţi cu acele structuri care operează în mod universal, psihanalistul fenomenologist caută să puna in lumina acele principii ce organizează în mod inconştient lumi individuale de experienţe şi în special pe acelea care dau înţeles experienţelor emoţionale şi relaţionale. Astfel de principii includ în mod special pe acelea care dictează ce experienţe emoţionale trebuie împiedicate spre a prinde fiinţă – adică, acelea ce trebuie reprimate în mod dinamic – pentru că sunt interzise ori prea periculoase. Teoria sistemelor intersubiective subliniază faptul că toate aceste forme de functionare inconştientă sunt constituite în contexte relaţionale. Într-adevăr, aşa cum voi elabora în continuare, din perspectiva sistemelor intersubiective, toate fenomenele clinice cu care psihanaliza s-a preocupat în mod tradiţional au ajuns să fie văzute ca luând formă în cadrul unor sisteme de interacţiune organizate diferit, influenţând mutual lumile emoţionale. Fenomenologia ne-a condus inexorabil către contextualism.



Origini istorice 

Originile perspectivei noastre fenomenologic-contextualiste sunt legate de o serie de studii psiho-biografice conduse la începutul anilor 1970 de către George Atwood împreună cu mine cu privire la originile personale, subiective ale sistemelor teoretice ale lui Freud, Jung, Reich şi Rank, studii ce au format baza primei noastre cărţi, Chipuri în nori: subiectivitate în teoria personalităţii (Stolorow şi Atwood, 1979), scrisă în 1976. Din aceste studii, am concluzionat că, de vreme ce teoriile psihologice derivă într-o mare măsură din preocupările subiective ale celor care le-au creat, psihanaliza şi psihologia personalităţii au nevoie de o teorie subiectivă: un cadru de lucru unificator capabil de a explica nu numai fenomenele psihologice carora se adresează, dar şi teoriile folosite.
În ultimul capitol al cartii Chipuri in nori… am subliniat un set de propuneri pentru crearea unui astfel de cadru de lucru, pe care l-am numit fenomenologie psihanalitică.


Influenţaţi de scrierile lui George Klein (Psychoanalytic Theory, Madison, CT: International Universities Press, 1976) şi ale lui Sandler şi Rosenblatt („The concept of the representational world„, in Psychoanalytic Study of the Child, 17: 128–145, 1962), am imaginat acest cadru ca pe o psihologie de profunzime a experienţei personale, purificată de reificarile mecanice ale metapsihologiei lui Freud. Cadrul nostru a luat lumea experienţială a individului drept centru al construcţiei teoretice. Nu am folosit nici un fel de factori psihici sau determinanti principali motivaţionali pentru a explica lumea experienţială. În schimb, am presupus că această lume evoluează în mod organic din confruntarea persoanei cu experienţele critice formatoare care constituie istoria vieţii acestei persoane. Odată stabilită, ea devine perceptibilă în pattern-urile distinctive, recurente, în temele şi semnificaţiile invariante ce organizează prereflxiv experienţele persoanei. Fenomenologia psihanalitică implică un set de principii interpretative pentru investigarea naturii, originii, scopului şi transformărilor configuraţiilor sinelui şi celuilalt, dominând lumea experenţială personală. În mod special, dedicaţia noastra spre revelarea fenomenologiei personale ne-a condus de la minte la lume şi, astfel, de la conţinutul mental la contextul relaţional, de la intrapsihic la intersubiectiv.



De la minte la lume: intersubiectivitate

Deşi conceptul de intersubiectivitate nu a fost introdus explicit în prima ediţie a cartii Chipuri…, a fost în mod clar implicit în demonstrarea modului în care lumea personală, subiectivă a teoreticianului influenţează înţelegerea de către acesta a experienţelor altei persoane. Această primă folosire explicită a termenului intersubiectivitate a apărut într-un articol (Stolorow, Atwood şi Ross, „The representational world in psychoanalytic therapy„, in International Review of Psychoanalysis, 5: 247–256 1978), de asemenea scris în 1976, pe care Lewis Aron (A Meeting of Minds, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1996) l-a creditat prin introducerea conceptului de intersubiectivitate în discursul psihanalitic american. În el am conceptualizat interacţiunea dintre transfer şi contratransfer în tratamentul psihanalitic ca pe un proces intersubiectiv reflectând interacţiunea mutuală dintre lumile subiective organizate diferit ale pacientului şi analistului şi am examinat impactul asupra procesului terapeutic ale disparităţilor şi corespondenţelor nerecunoscute – conjuncţii şi disjuncţii intersubiective – între lumile experienţiale ale pacientului şi analistului.


[Nota: Folosirea aici a termenului intersubiectiv nu a presupus niciodată atingerea gândirii simbolice, a unui concept de sine ca subiect, de înrudire intersubiectivă în sensul pe care l-a folosit Stern (The Interpersonal World of the Infant, New York: Basic Books, 1985) sau de recunoaştere reciproca cum a fost descris de Benjamin (Like Subjects, Love Objects, New Haven, CT: Yale University Press, 1995). Nici nu am limitat folosirea termenului doar la comunicarea afectivă, non-verbală, inconştientă, ca Ogden (Subjects of Analysis, Northvale, NJ: Aronson, 1994). Aici folosim intersubiectiv cu un înţeles mult mai larg, pentru a ne referi la orice arie psihologică formată de interacţiunea dintre lumile experienţiale, indiferent de nivelul de dezvoltare al celor doua lumi. Pentru noi, intersubiectivitate nu denotă nici un mod de a experimenta, nici împărtăşirea experienţei, ci precondiţia contextuală pentru a avea o experienţă în primul rând. În viziunea noastră, câmpurile intersubiective şi lumile experientale sunt equi-primordiale, constituindu-se reciproc într-o manieră circulară.]


Perspectiva noastră contextualistă a depins şi s-a extins în mod semnificativ ca urmare a cercetărilor pe care le-am făcut împrună cu Bernard Brandchaft în 1980, asupra aşa-numitelor fenomene de granita (borderline). Am descoperit că atunci când un pacient foarte vulnerabil, organizat arhaic este tratat în concordanţă cu ideile teoretice şi recomandările tehnice oferite de Otto Kernberg (Borderline Conditions and Pathological Narcissism, Northvale, NJ: Aronson., 1975), acel pacient va expune foarte curând toate caracteristicile pe care Kernberg le atribuie organizării personalităţii borderline si, astfel, teoria lui Kernberg prinde viaţă în faţa clinicianului. Pe de altă parte, atunci când un astfel de pacient este tratat în concordanţă cu teoria şi poziţia tehnică propusă de Heinz Kohut (The Analysis of the Self, Madison, CT: International Universities Press, 1971), acel pacient va expune caracteristicile pe care Kohut le-a atribuit tulburarii narcisice de personalitate, astfel prinzand viata teoria lui Kohut.


În capitolul rezultat din investigaţiile noastre (Brandchaft şi Solorow, The borderline concept: pathological character or iatrogenic myth?, J. Lichtenberg, M. Bornstein, & D. Silver, Eds., „Empathy II”, pp. 333–357, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1984), am concluzionat că stările de graniţă / borderline prind formă într-un câmp intersubiectiv, co-constituit de structurile psihologice ale pacientului şi de modul în care acestea sunt înţelese şi în care li se răspunde de către terapeut. Astfel, au început o serie de studii colaborative (vezi Stolorow, Brandchaft, şi Atwood, Psychoanalytic Treatment: An Intersubjective Approach, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1987) în care impreuna cu Atwood şi Brandchaft am extins perspectiva noastră intersubiectivă asupra unei largi varietăţi de fenomene clinice, incluzând dezvoltarea / evoluţia şi patogeneza, transferul şi rezistenţa, formarea conflictului emoţional, visele, enactment-ul, simptomele nevrotice şi stările psihotice. (Vezi de asemenea Stolorow, Atwood şi Orange, Worlds of Experience: Interweaving Philosophical and Clinical Dimensions in Psychoanalysis, New York: Basic Books, 2002, Capitolul 8, pentru o explicaţie a fenomenologiei stărilor psihotice). În fiecare caz, fenomenele care au constituit în mod tradiţional scopul investigaţiei psihanalitice au fost înţelese nu ca pe un produs al unor mecanisme intrapsihice izolate, ci ca fiind formate la interfaţa lumilor experienţiale în interacţiune. Contextul intesubiectiv, am concluzionat, joacă un rol constitutiv în toate formele de psihopatologie, iar fenomenul clinic nu poate fi conceptualizat separat din punct de vedere psihanalitic de câmpul intersubiectiv în care se cristalizează. În tratamentul psihanalitic, impactul observatorului a fost sesizat ca fiind intrinsec fenomenului observat (persoanei observate).


Teoria freudiană tradiţională este întrepătrunsă de mitul cartezian al minţii izolate (Stolorow şi Atwood, Contexts of Being: The Intersubjective Foundations of Psychological Life, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1992, Capitolul 1). Filosofia lui Descartes (1641) a separat lumea subiectivă în regiuni interioare şi exterioare, a separat atât mintea de trup, cât şi cogniţia de afect, a reificat şi absolutizat diviziunile rezultate şi a imaginat mintea ca pe o entitate obiectivă care îşi găseşte locul printre alte obiecte, ca un „lucru gânditor„ care are un conţinut şi care priveşte spre în afară asupra unei lumi externe de care este esenţial înstrăinat. Cum am spus mai devreme, psihicul freudian este în mod fundamental o minte carteziană prin aceea că este un recipient de conţinuturi (energii instinctuale, dorinţe etc.), un lucru gânditor care, tocmai pentru motivul că este un lucru, este decontextualizat din punct de vedere ontologic, separat fundamental de propria lume.


În cadrul filosofiei, poate că cea mai importantă provocare la dualismul metafizic al lui Descartes a fost adusă de Martin Heidegger (1927), a cărui analiză a existenţei umane promite mult prin aceea că furnizează fundamentarea psihologică pentru contextualismul nostru fenomenologic. Metafizicile lui Descartes au divizat lumea finită în două substanţe distincte de bază: res cogitans şi res extensa, substanţe gânditoare (minţi) fără extensii în spaţiu şi cu substanţă extinsă (corpul şi alte lucruri materiale) care nu gândesc. Acest dualism metafizic a concretizat ideea unei complete separări între minte şi lume, între subiect şi obiect. Viziunea lui Descartes poate fi caracterizată ca pe o decontextualizare atât a minţii, cât şi a lumii. Mintea, „lucrul gânditor„, este izolată de lumea în care sălăsluieşte, tot aşa cum lumea este epurată de toată semnificaţia umană sau „lumească„ (Heidegger, 1927). Atât mintea, cât şi lumea sunt epurate de orice contextualitate în relaţia dintre ele, de vreme ce sunt privite ca simple obiecte. Breşa ontologică dintre minte şi lume, dintre subiect şi obiect, este remediată doar printr-o relaţie de gândire, în care „subiectul fără de lume„ formează cumva idei ce reprezintă cu mai multă sau mai puţină acurateţe obiecte transcendente într-o „lume nelumească„. În analiticul său existenţial, Heidegger a căutat să regăsească unitatea fiinţei noastre, separată în două de bifurcaţia carteziană. Astfel, ceea ce el numea „distrugerea„ metafizicilor tradiţionale a fost o degajare / defrişare a disimulărilor şi deghizărilor celei din urmă, pentru a descoperi prăpastia contextuală primordiala pe care aceasta o ascundea.
Contextualismul lui Heidegger (1927) este explicat prin expunerea structurii constitutive a existenţei noastre ca „faptul-de-a-fi-in-lume„. Cratimele ce unesc expresia „fapt-de-a-fi-in-lume„ (In-der-Welt-sein) indică faptul că prăpastia ontologică tradiţionala dintre fiinţa noastră şi lume va fi definitiv acoperită şi că, în unitatea lor indisolubilă, fiinţa noastră şi lumea noastră se contextualizează reciproc în mod primordial şi constant. Analitica existenţială a lui Heidegger descoperă structura de bază a fiinţei noastre ca pe un bogat întreg „contextual„, în care fiinţa umană este saturata de lumea în care trăieste, tot aşa cum lumea pe care o populeaza este inundată de înţelesuri şi scopuri umane. 


În lumina acestei contextualizări fundamentale, opinia lui Heidegger despre afectivitate este demnă de remarcat.
Termenul folosit de Heidegger pentru tărâmul existenţial al afectivităttii (sentimente şi stări sufleteşti) este befindlichkeit, un substantiv întortocheat /complicat pe care el l-a inventat pentru a captura dimensiunea de bază a existenţei umane. Literalmente, cuvântul poate fi tradus: „cum să ne găsim pe noi însine„ [situare afectivă, afectivitate]. Asa cum a observat Gendlin (Befindlichkeit: Heidegger and the philosophy of psychology, K. Hoeller, ed., Heidegger and Psychology, pp. 43-71. Seattle, WA: Review of Existential Psychology & Psychiatry, 1988), cuvântul lui Heidegger pentru structura afectivităţii denotă atât modul în care cineva simte, cât şi situaţia în care acesta simte, un resimţit sens de sine într-o anumită situaţie, depasind scindarea carteziană dintre interior şi exterior. Befindlichkeit este relevant cu privire la faptul că ne descoperim întotdeauna livraţi situaţiei în care ne găsim. Pentru Heidegger, befindlichkeit – afectivitate relevată / dezvăluitoare- este un mod de a-fi-în-lume, profund încorporat contextului constitutiv. Conceptul lui Heidegger subliniază puternica dependenţă de context şi sensibilitatea la context a experienţei emoţionale – o integrare contextuală ce capătă o enormă importanţa în lumina teoriei sistemelor intersubiective care plasează afectivitatea in centrul motivaţional al vieţii psihologice umane. 

*Porţiuni din acest articol au fost încorporate în cartea mea Lumea, Afectivitatea, Trauma: Heidegger şi psihanaliza post-carteziană, Routedege, mai 2011 [n. aut.] 

www.cafegradiva.ro