Continuam sa citim aici lucrarea psihanalistului relationist Robert D. Stolorow, „From Mind to World, from Drive to Affectivity: A Phenomenological-Contextualist Psychoanalytic Perspective”, traducere pe care a inceput-o miercurea trecuta colega mea Codruta Zerfas, candidat al Societatii Romane de Psihanaliza.
Autorul este psihanalist formator si supervizor al Institutului de Psihanaliza Contemporana din Los Angeles si membru fondator al Institutului pentru Studiul Psihanalitic al Subiectivitatii din New York.
Studiul meu sustinut asupra afectivităţii a început cu un articol timpuriu scris împreună cu regretata mea soţie, Daphne Socarides Stolorow (Socarides, D. D. & Stolorow, R. D., „Affects and Selfobjects”, Annual of Psychoanalysis, 1984-1985), în încercarea de a integra perspectiva noastră intersubiectivă evolutivă în cadrul
kohutian al psihologiei selfului. În propusa noastră expansiune şi rafinare a conceptului de Selfobject al lui Kohut (The Analysis of the Self, Madison, CT: International Universities Press, 1971), am sugerat că
funcţiile de Selfobject se referă în mod fundamental la integrarea afectului
în organizarea experienţei de sine, şi că nevoia de a forma legături cu self obiectele
se referă în mod central la nevoia de receptivitate / sensibilitate, la stările de afect în toate stadiile ciclului existenţial (p. 105).
Discuţiile lui Kohut asupra nevoii de oglindire, de exemplu, au fost înţelese ca indicând rolul armonizarii apreciative (appreciative attunement) în integrarea stărilor afective expansive, pe când descrierile lui cu privire la dorinţele de idealizare au fost văzute ca indicând importanţa retenţiei în integrarea stărilor afective reactive dureroase. Experienţa emoţională a fost explicată în acest articol timpuriu ca fiind inseparabila de contextul intersubiectiv al armonizării sau ne-armonizarii în care aceasta era simţită. Înţelegând primordialitatea motivaţională a afectivitaţii – Befindlichkeit – acest lucru ne permite să contextualizăm o gamă extinsă de fenomene psihologice care au fost în mod tradiţional centrale teoriei psihanalitice: conflictul psihic, trauma, transferul, rezistenţa, inconştientul, acţiunea terapeutică, fiind toate incluse interpretării psihanalitice.
În articolul asupra afectului şi a funcţiilor de selfobject (Socarides, D. D. & Stolorow, R. D., „Affects and selfobjects”, Annual of Psychoanalysis, 1984-1985), ne-am referit la natura contextelor intersubiective în care conflictul psihologic prinde formă:
O absenţă a unei receptivităţi stabile, armonizate, către stările de afect ale copilului conduce la… semnificative deraieri ale optimei integrări afective şi la o propensiune către disocierea sau dezavuarea reacţiilor afective (p. 106).
Conflictul psihic se dezvoltă atunci cand stările centrale de afect ale copilului nu pot fi integrate pentru că ele evocă masive sau constante ne-armonizări din partea celor care îl îngrijesc (Stolorow, R. D., Brandchaft, B., & Atwood, G. E., Psychoanalytic Treatment: An Intersubjective Approach, Hillsdale, Cap. 6, NJ: Analytic Press, 1987).
Aceste stări de afect neintegrat devin sursa unor conflicte emoţionale ce durează o viaţă întreagă şi de vulnerabilitate la stări traumatice pentru că ele sunt resimţite / traite ca ameninţări atât la adresa organizării psihologice deja stabilite a persoanei în cauză, cât şi la adresa menţinerii necesarelor legături vitale. Astfel, mecanismele de apărare împotriva afectului devin necesare.
Din postulatul că trauma este constituită într-un context intersubiectiv în care durerea emotionala nu poate găsi un cuib relaţional în care să se poată localiza, nu reiese că experienţele vătămătoare ale copilăriei trebuie să fie neapărat traumatice (sau cel puţin nu traumatice pe termen lung) ori patogene, ci se intampla asta doar daca ele au avut loc într-un mediu nereceptiv. Durerea nu echivalează cu patologie. Absenţa unei armonizări adecvate a copilului la reacţiile emoţionale dureroase este cea care le face să devină de nesuportat şi, astfel, o sursă de stări traumatice şi de psihopatologie. Această conceptualizare se aplică atat pentru evenimentele traumatice dramatice, cât şi pentru cele mai subtile „traume cumulative” (Khan, M, „The concept of cumulative trauma”, in The Privacy of the Self, pp. 42–58, Madison, CT: International Universities Press, 1974) care se petrec în mod continuu pe tot parcursul copilăriei. Pe când Khan (1963) conceptualiza trauma cumulativă ca fiind rezultatul
breşelor în rolul de scut protector pe care mama ar trebui să-l joace (p. 46),
înţelegem astfel de traume mai mult în termeni de incapacitate de a răspunde adecvat la afectul dureros al copilului odată ce „scutul protector” a fost spart. De exemplu folosirea în mod narcisic a copilului de către părinte poate împiedica recunoaşterea, acceptarea şi receptivitatea armonioasă la stările dureroase de afect ale copilului.
O consecinţă a traumei de dezvoltare concepută relaţional este aceea că stările de afect sunt încărcate de înţelesuri covârşitoare, de lungă durată. De la experienţe recurente de neadaptare, copilul dobândeşte convingerea inconştientă că aspiraţiile sale de dezvoltare nesatisfăcute şi stările dureroase reactive sunt manifestări ale unor defecte dezgustătoare sau ale unei răutăţi interioare intrinseci (se simte ca fiind fundamental o fiinta rea si din cauza faptului ca el este rau, aspiratiile sale nu se pot implini). Adesea el isi stabileste un ideal de sine defensiv, reprezentând o imagine de sine purificată de stari de afect ofensatoare care sunt percepute ca fiind nedorite sau dăunătoare în relaţia cu părinţii. Ridicarea la nivelul acestui ideal purificat din punct de vedere afectiv devine o cerinţă centrală pentru menţinerea unor legături armonioase cu alţii şi pentru menţinerea respectului de sine. După aceea, reaparitia / manifestarea afectului interzis este resimţită ca un eşec în încercarea de a personaliza idealul necesar, o expunere a defectelor sau răutăţii subiacente esenţiale şi este acompaniat de sentimente de izolare, ruşine şi dezgust de sine. În situaţia psihanalitică, calităţile sau actiunile analistului care se pretează spre a fi interpretate în concordanţă cu astfel de înţelesuri inconştiente de afect confirmă aşteptările pacientului în transfer cum că stările emergente vor fi întâmpinate cu dezgust, dispreţ, lipsă de interes, teamă, ostilitate, exploatare etc sau îl vor vătăma pe analist şi vor distruge legătura terapeutică. Astfel de expectative de transfer şi rezistenţe pot fi înţelese, din această perspectivă, ca „stări atractive” stabilite rigid (Thelen, E. & Smith, L., A Dynamic Systems Approach to the Development of Cognition and Action, Cambridge, MA: MIT Press, 1994) ale sistemului pacient-analist, în care semnificaţile poziţiei analistului au devenit strâns coordonate cu aşteptările sumbre şi cu temerile pacientului, expunând astfel pacientul în mod repetat la ameninţarea constituită de retraumatizare. Focusul asupra afectului şi a înţelesului său contextualizează atât transferul, cât şi rezistenţa.
O a doua consecinţă a traumei developmentale este o severă constricţie şi îngustare a orizonturilor simţirii / trăirii emoţionale (Stolorow, R. D., Atwood, G. E., & Orange, D. M., Worlds of Experience: Interweaving Philosophical and Clinical Dimensions in Psychoanalysis, Cap. 3, New York: Basic Books., 2002), astfel încât să excludă tot ceea ce este resimţit ca inacceptabil, ca intolerabil sau ca prea periculos în anumite contexte intersubiective. Ideile mele şi ale colaboratorilor mei în legătură cu orizonturile de traire emotionala s-au dezvoltat pe parcursul a mai bine de două decenii din încercările noastre de a deslusi liniile intersubiective ale diferitelor forme de afect inconştient (vezi, ca exemplu, Stolorow, R. D., & Atwood, G. E., Contexts of Being: The Intersubjective Foundations of Psychological Life, Cap. 2, Hillsdale, NJ: Analytic Press, 1992). Teoria noastră în curs de evoluţie se bazează pe presupunerea că experienţa emoţională a copilului devine în mod progresiv mai articulată prin armonizarea validantă a mediului. Două forme de inconştienţă (afect inconstient) strâns legate, dar diferite din punct de vedere conceptual au fost imaginate ca dezvoltându-se din situaţii de masivă ne-armonizare. Atunci când experienţele emoţionale ale copilului sunt ignorate în mod consistent sau sunt respinse în mod activ, copilul percepe că anumite aspecte ale vieţii sale afective sunt intolerabile pentru părinţi. Aceste regiuni ale lumii emotionale ale copilului trebuie sacrificate pentru ca el sa poata pastra legătura necesară. Represia a fost înţeleasă aici ca un fel de principiu de organizare negativ, veşnic încorporat în contextul intersubiectiv în curs de desfăşurare, determinând care dintre configuraţiile experienţei afective vor fi oprite de la a prinde fiinţă. În plus, ne-am expus părerea că alte trăsături ale experienţei emoţionale a copilului ar putea rămâne inconştiente, nu pentru că au fost reprimate, ci pentru că, în absenţa unui context intesubiectiv validator, pur şi simplu ele nu au putut deveni articulate. Cu ambele forme de inconştienţă, orizonturile de traire afectiva au fost închipuite ca luând formă în contextul diferitelor receptivităţi ale mediului / parintilor la diferitele regiuni ale afectivităţii copilului. Această conceptualizare poate fi de asemenea văzută ca aplicându-se si situaţiilor psihanalitice în care, aşa cum am notat în paragraful precedent, rezistenţa pacientului poate fluctua în concordanta cu percepţiile variatelor receptivităţi şi armonizari ale analistului la experienţele emoţionale ale pacientului.
Pe parcursul perioadei pre-verbale a copilăriei, articularea experienţei afective a copilului este realizată prin armonizări in comunicare în dialogul motor-senzorial cu părintele. Odata cu maturizarea capacităţilor de simbolizare ale copilului, simbolurile (cuvintele, de exemplu) preiau în mod treptat un loc important alături de armonizările motor-senzoriale, devenind vehicul prin care experienţele emoţionale ale copilului sunt validate în cadrul sistemului de dezvoltare. Deci, am dedus, în acest tărâm al trairii / experientei, în care conştienţa devine în mod crescând articulată prin simboluri, faptul ca inconştientul devine coextensiv cu nesimbolizarea. Atunci când actul de articulare simbolică (prin cuvinte) a experienţei afective este perceput ca ameninţând o legătură indispensabilă, represia poate fi realizată prin prevenirea continuării procesului de codificare a experienţei în simboluri (experienta afectiva este oprita in a mai deveni simbolizata prin limbaj si ramane inconstienta, nesimbolizata). Astfel, represia menţine afectul necunoscut.
Focusul asupra afectului contextualizează însăşi graniţa dintre conştient şi inconştient. Spre deosebire de bariera de represie freudiană, vazută ca o structură intrapsihică fixă în cadrul unui conţinut cartezian izolat, orizonturile limitative ale experienţei emoţionale sunt conceptualizate aici ca proprietăţi emergente ale sistemului intersubiectiv dinamic în curs de desfăşurare (experienta afectiva este strans legata de relatia / relatiile in desfasurare). Formarea şi evoluţia în cadrul sistemelor dinamice presupune ca orizonturile experienţei sa fie înţelese ca fiind fluide şi instabile, produse atât ale istoriei intersubiective unice a persoanei în cauză, cât şi a ceea ce este permis sau nepermis în cadrul câmpurilor intersubiective ce constituie trăirea curentă a acestuia.
Ca şi orizonturile îngustate şi restrânse ale experienţei emoţionale, orizonturile expansive de asemenea pot fi înţelese doar în termeni de context intersubiectiv în cadrul cărora ele au loc.
Închei această secţiune cu câteva remarci privitoare la acţiunea terapeutică a interpretării psihanalitice.
Există o dezbatere lungă în psihanaliză cu privire la rolul introspecţiei cognitive ca opus la ataşamentul afectiv în procesul de schimbare terapeutică. Termenii acestei dezbateri descind direct din dualismul filosofic al lui Descartes care secţionează experienţa umană în sfere cognitive şi afective. Astfel de fracturări artificiale ale subiectivităţii umane nu mai sunt valabile într-o lume filosofică post-carteziană. Cogniţia şi afectul, gândirea şi simţirea, interpretarea şi raportarea / asocierea – acestea sunt separabile numai în patologie, aşa cum se poate vedea în însuşi cazul lui Descartes, omul profund izolat care a creat o doctrină a minţii izolate (vezi Gaukroger, S., Descartes: An Intellectual Biography, Oxford: Clarendon Press, 1995), a unui cogito decontextualizat, neincorporat, lipsit de trup.
Dihotomia dintre introspecţia prin interpretare şi legătura afectivă cu analistul este revelată ca fiind una falsă odată ce recunoaştem că impactul terapeutic al interpretărilor analitice constă nu numai în înţelegerea (insight-ul) ce rezida din aceste interpretari, ci, de asemenea, si în măsura în care ele demonstreaza sincronismul / armonizarea analistului cu viaţa afectivă a pacientului. Am susţinut îndelung că o bună interpretare este un proces relaţional, un constituent central al acesteia fiind experienţa afectiva a pacientului de a fi înţeles de catre celalalt (analistul). Mai mult, ceea ce furnizează înţelesul transferului, specific experienţei de „a fi înţeles”, este puterea sa mutativă, timp in care pacientul ţese această experienţa (de a fi inteles) în tapetul năzuinţelor / dorinţelor de dezvoltare mobilizate de angajamentul analitic. Interpretarea nu este izolată de relaţia emoţională dintre pacient şi analist, ci este o inseparabilă şi crucială dimensiune a acestei relaţii. În limbajul teoriei sistemelor intersubiective, expansiunea interpretativă a capacităţii pacientului pentru conştientizare reflexivă ale vechilor principii organizatoare repetitive are loc concomitent cu impactul afectiv şi înţelesurile experienţiale relaţionale cu analistul. Amândouă dimensiunile, precum si amandoi protagonistii relatiei sunt componente indisolubile ale procesului terapeutic unitar ce se stabileşte. Astfel, iau nastere noi principii alternative de organizare a experienţelor, în care orizonturile emoţionale ale pacientului pot fi lărgite si îmbogaţite devenind mai flexibile şi mai complexe. Pentru ca acest proces developmental să fie susţinut, legătura analitică trebuie să poată fi capabilă de a rezista dureroaselor şi înspăimântătoarelor stări afective ce ar putea acompania cicluri de destabilizare şi reorganizare. În mod clar, un focus clinic asupra experienţei inafective în cadrul câmpului intersubiectiv al analizei contextualizează procesul schimbării terapeutice în multiple moduri.
Am avut intuiţia că tremurul era doar o manifestare corporală a unei stări traumatice şi că înroşirea obrajilor era o formă somatică de ruşine cu privire la expunerea acestei stări în faţa analistei, aşa că am sugerat supervizatei mele ca ea să îşi axeze întrebările asupra înroşirii şi nu a tremuratului. Ca rezultat al acestei schimbări de focus, pacienta a început să vorbească despre felul în care ea credea că este văzută de către analistă atunci când începea să tremure: bineinţeles că ea crede ca analista o vede cu dispreţ, văzând-o ca pe un dezastru deteriorat de fiinţă umană. Cum această părere era în mod continu neconfirmată de către analistă care răspundea cu înţelegere, atăt înroşirea obrajilor, cât şi tremuratul s-au diminuat în intensitate. Starea traumatică a fost supusă unui proces de transformare de la a fi exclusiv o stare fizică la una în care senzaţile fizice au ajuns să fie unite cu cuvinte. În loc de a tremura, pacienta a început să vorbească despre teroarea ei de intruzie.
Singura dată când pacienta a încercat să vorbească cu mama ei despre abuzul sexual, mama a făcut-o de ruşine cu severitate, declarând-o ca fiind o fată rea pentru că inventează astfel de minciuni despre tatăl ei. De atunci, pacienta nu a mai spus nimănui despre trauma sa până la momentul revelaţiei făcute în faţa analistei, şi atât înroşirea feţei, cât şi restricţia experienţei de teroare la componenta corporală de nemenţionat au devenit moştenire a ruşinii cauzate de mamă. Doar printr-o schimbare de percepere a analistei de catre pacienta, de la a fi vazuta că aceasta încerca să o facă din nou de ruşine la a fi vazuta cum că era de fapt înţelegătoare şi o accepta, a putut fi schimbată experienţa emoţională a pacientei cu privire la stările ei traumatice dintr-o formă exclusiv fizică, într-o experienţă care poate fi simţită şi numită ca fiind teroare.
Am constatat existenţa emoţională a traumei în persoană, într-o stare traumatică pe care eu insumi am trait-o la o conferinţă în 1992 unde am retrăit o pierdere devastatoare mai veche: imi păream mie însumi ca o fiinţă străină şi ciudată – dintr-o altă lume. Ceilalţi păreau vitalizaţi, angajaţi între ei într-o manieră vivace. Eu, în contrast, mă simţeam amorţit şi rupt, o carcasă a omului care fusesem cândva. O prăpastie de netrecut părea să se deschidă în faţa mea, separându-mă pentru totdeauna de prieteni şi colegi. Ei nu vor putea înţelege nici pe departe experienţa resimţită de mine, mi-am spus, pentru că acum locuim în lumi cu totul diferite. (Stolorow, R. D., ibid., pp.13-14). Cheia care, pentru mine, a descuiat înţelesul traumei emoţionale a fost ceea ce am ajuns să numesc absolutismul vieţii cotidiene. Atunci când o persoană spune unui prieten:
Ne vedem mai târziu
sau un părinte spune copilului la ora de culcare
Ne vedem dimineaţă,
acestea sunt declaraţii a căror validitate nu este subiect de dezbatere. Astfel de absolutism reprezintă o bază pentru un copil de un realism naiv şi optimism care permit cuiva să funcţioneze în lume şi să fie văzut ca fiind stabil şi predictibil. Este parte în esenţa traumei emoţionale să sfărâme aceste absolutisme, o catastrofică pierdere a inocenţei care altereaza permanent sensul de apartenenţă la lume. Deconstrucţia masivă a absolutismului vieţii cotidiene expune eventualitatea inevitabilă a existenţei într-un univers accidental şi imprevizibil, în care siguranţa sau continuitatea existenţei nu pot fi asigurate (p.16).
Prin sfărâmarea absolutismului tranchilizant al vieţii cotidiene, trauma emoţională plonjează într-o formă a ceea ce Heidegger (1927) numea “fiinţă autentică întru moarte”, în care moartea şi pierderea sunt înţelese ca eventualitati distincte ce sunt constitutive propriei noastre existente. Sunt eventualitati ce sunt atât sigure, cat şi indefinite cu privire la „când” şi astfel plutesc în aer ca pericole constante. Dezbracata de iluziile ocrotitoare, lumea de zi cu zi îşi pierde semnificaţia, iar persoana traumatizată, aşa cum se vedea în starea mea traumatizată la conferinţa respectivă, pare anxioasă şi stranie, ne mai simţindu-se în siguranţă în lumea de zi cu zi.
Am susţinut (Stolorow, 2007) că tot aşa cum finitudinea şi vulnerabilitatea în faţa morţii şi a pierderii în general sunt fundamentale constituţiei noastre existenţiale, tot aşa este constitutiv existenţei noastre să ne regăsim unii pe alţii ca
fraţi şi surori în aceeaşi noapte întunecată (Vogel, L., The Fragile ‘We’: Ethical Implications of Heidegger’s Being and Time, p.97, Evanston, IL: Northwestern University Press, 1994),
profund interconectaţi în virtutea unei finitudini comune. Astfel, deşi eventualitatea traumei emoţionale este mereu prezentă, prezentă, se regăseşte şi posibilitatea formării de legături cu adânci armonizări emoţionale în cadrul cărora dureri emoţionale devastatoare pot fi reţinute, dar transformate în forme mai tolerabile şi, sperăm, eventual integrate. Frăţia-noastră-în-acelaşi-întuneric este condiţia pentru posibilitatea atât a contextualizării profunde a traumei emoţionale cât şi a puterii mutative a înţelegerii umane.
Înţelegerea „frăţiei-noastre-în-finitudine” are, aşa cum spunea Vogel (1994), implicaţii etice importante în aceea că ne motivează sau chiar ne obligă să ne armonizăm şi să furnizăm un sanctuar relaţional pentru durerea şi vulnerabilitatea existenţială a altora.
Imaginaţi-vă o societate în care obligaţia de a furniza un sălaş pentru durerea emoţională care este inerentă impactului traumatizant al finitudinii noastre a devenit un principiu etic împărtăşit de toată lumea. Într-o astfel de societate, fiinţa umană va fi mult mai capabilă de a trăi cu vulnerabilitatea sa existenţială, anxietatea şi durerea, în loc să trebuiască sa recurgă la evaziuni de apărare distructive care au fost până acum atât de caracteristice istoriei umane. Într-un astfel de context social, o nouă formă de identitate va deveni posibilă, bazată pe recunoaşterea şi stăpânirea vulnerabilitaţii noastre existenţiale, în loc de a încerca să o acoperim. Vulnerabilitatea care găseşte o locuinţă relaţională ospitalieră ar putea fi integrată în mod constitutiv şi unitar în propria persoană în care ne experimentăm ca fiinţe. O nouă formă de solidaritate umană ar deveni de asemenea posibilă, înrădăcinată nu în ideologii distructive comune, ci în recunoaşterea şi respectul împărtăşite pentru finitudinea noastră umană comună. Dacă ne putem ajuta reciproc să suportăm întunericul în loc de a-l eluda, poate că într-o zi vom ajunge să vedem lumina.
Scriind această lucrare am devenit conştient de traiectoria muncii mele din ultimele patru decenii. Angajamentul meu către cercetarea fenomenologică m-a condus (pe mine şi pe colaboratorii mei) la o înţelegere a contextualităţii experienţei emoţionale şi a semnificaţiei existenţiale a traumei emoţionale şi, ca urmare, la o mai clara viziune cu privire la implicaţiile etice ale acestei comprehensiuni. Călătorind pe această traiectorie, am completat un cerc ce m-a condus înapoi la o vedere a vocaţiei noastre pe care am avut-o dintotdeauna: psihanaliza nu este nici o branşă a medicinei, nici una a psihologiei; ea este filosofie aplicată.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
