„Trebuie să ai obraz gros când faci genul acesta de muncă”

Interviu cu Petr Lom, participant în competiţia internaţională a Astra Film Festival 2012

După un masterclass de două ore intitulat „Profesia de documentarist” – în cadrul căruia Petr Lom a purtat discuţii extinse cu publicul pe marginea ultimului său film şi a altor două dintre documentarele sale precedente – regizorul peliculei Din nou în piaţă reflectă asupra provocărilor etice ale profesiei de realizator de filme care tratează probleme ale drepturilor omului.

Ce impresie v-a lăsat reacţia participanţilor la masterclass-ul susţinut?

A fost una bună, mi-a plăcut, multe reacţii diferite, ceea ce e bine.

Cineva din public v-a criticat decizia de a include la începutul filmului Din nou în piaţă secvenţa cu fetiţa numită Facebook.

Mda, nu i-a plăcut, e-n regulă. Fiecare cu părerea lui.

Se întâmplă să primiţi multe comentarii de acest gen, făcând filme ce tratează subiectul drepturilor omului?

Tot timpul există nişte critici, e normal, e riscul meseriei. Oamenii au diferite preferinţe, gusturi, păreri, aşa că e firesc. Trebuie să ai obraz gros când faci genul acesta de muncă, altfel, când cineva e negativist, ajungi seara acasă dărâmat, deprimat. Când întâlneşti pe cineva faţă în faţă aşa, e perfect în regulă să ai diferenţe de opinie, e plăcut. Înainte eram foarte afectat de critici. De exemplu, primeşti o recenzie proastă în Variety şi eşti deprimat o lună – mi s-a întâmplat după al doilea film pe care l-am făcut. Acum nu îmi mai pasă. Oamenii au dreptul la părerea lor, e OK.

Acest lucru vă face să reconsideraţi uneori unele decizii? Să vă întrebaţi dacă aţi făcut alegerile bune…

Nu, e o parte intrinsecă a meseriei de regizor, e alegerea mea creativă, deci… Tânăra din public, la masterclass, care a criticat secvenţa de la început, a fost foarte drăguţă şi politicoasă; nu exista nici un motiv să nu răspund la fel. Dacă ar fi fost agresivă sau impertinentă, aş fi trimis-o să-şi facă ea filmul ei. Cred că obiecţia ei era la faptul că am amestecat umorul în ceva serios – pe unii asta pare să-i deranjeze.

A mai fost un comentariu din public care mi s-a părut interesant. Cineva punea sub semnul întrebării motivaţia din spatele filmului Bride Kidnapping, primul dumneavoastră documentar, şi de ce aţi ales să filmaţi în loc să interveniţi.

Cred că e o întrebare un pic naivă. Nu cred că respectiva persoană înţelege contextul cultural în care aceste răpiri au loc, asta-i tot. Ce era să fac, să arunc camera şi să fug să salvez fata? E ridicol. Nu e vorba de o răpire în contextul occidental, e un obicei. Nu se cade să intervii. Şi-ţi dai seama de asta. Ai fost primit în mediul acesta ca străin. Nu e lumea ta, locul tău, ţi se permite să asişti, să filmezi, dar cam la asta se rezumă totul. Fetele se pot descurca şi singure, şi asta se poate observa şi în film. Nu sunt victime neputincioase, cum sunt înfăţişate de stereotipurile clasice. Nu. Sunt femei foarte puternice care, în film, îşi iau viaţa în propriile mâini şi iau propriile decizii, şi asta e şi ce se poate vedea pe ecran. Dar m-am mai întâlnit cu aceste întrebări. Sunt reacţii perfect naturale – vezi ceva emoţionant, cu încărcătură foarte puternică, şi te gândeşti că ar trebui să faci ceva. E onorabil, e de înţeles.

Poate că filmatul este un mod de a interveni.

În cazul filmelor despre drepturile omului – cred că e o profesie dificilă, îţi asumi multe riscuri şi responsabilităţi. Şi una dintre responsabilităţi e aceasta – când cineva mă critică şi-mi spune

ai făcut aşa şi pe dincolo, n-ai fost neutru, trebuia să faci lucrurile altfel… 

Nu cred că oamenii apreciază şi înţeleg suficient riscurile personale şi etice pe care ţi le asumi când faci astfel de filme. De exemplu, dacă cineva zice

ar fi trebuit să intervii,

 îi răspund că filmul acesta poate fi văzut de o grămadă de oameni. Dar atunci vin alte critici –

dar de ce ai filmat asta?

Dacă crezi că-s un nemernic, asta e. Nu e bine, nici emoţional, nici etic să eviţi totul. Şi lucrurile pot lua o turnură greşită, bineînţeles că pot. În principiu, impresia mea în urma tuturor acestor întrebări e că unii se aşteaptă să găseşti soluţia perfectă, care face ca toţi să fie în siguranţă, totul să fie în regulă. Dar aşa ceva nu există. Şi pentru mine, asta e mare provocarea în acest tip de documentar. Şi aş vrea ca oamenii să înţeleagă asta mai bine.

Eu mă refeream la intervenit în sensul mai concret al cuvântului. Ai menţionat, de exemplu, că Bride Kidnapping este folosit în Kîrgîzstan în scopuri educaţionale. Deci, în fapt, el chiar e parte din schimbare.

Da, sigur. Dar unii tot se vor îndoi de motivaţia realizării filmului – de exemplu, vor spune că eşti interesat doar de carieră şi de a găsi o poveste bună pentru filmul tău. Ştii, dacă cineva vrea să creadă asta, e OK. Presupun că e vorba de acordarea prezumţiei de nevinovăţie.

La vizionarea filmului Din nou în piaţă nu poţi să nu observi că personajele abia aşteaptă să-şi spună povestea. Cum aţi reuşit să le câştigaţi încrederea?

Egiptul e diferit, aşa ceva durează mult. Au fost zece luni de filmări. Familia lui Wally era foarte suspicioasă. După primul său interviu, în care îşi spune povestea în spatele piramidelor, după prima zi, n-a mai vrut să mai abordeze subiectul. Nu ştiu, poate a fost intimidat de cineva. Apoi, câteva luni mai încolo, ne-am întors şi am fost imediat acceptaţi în cadrul familiei, pentru că ei auziseră că facem o treabă serioasă. Şi au spus

Acum chiar ne place de voi.

Şi a fost mult mai uşor să lucrăm cu ei din momentul acela.

Şi ceilalţi?

Depinde. Cu povestea lui Mark Nabil, a fost chiar simplu. Dar, chiar şi cu el, au existat unele suspiciuni. Dar i-au trecut când am fost să-l vizitez pe Maikel în închisoare.

Uite, cineva chiar face un efort.

Şi riscându-mi filmul în felul acesta… Aş fi putut fi expulzat din Egipt pentru aşa ceva şi pe urmă nu mai aveam nici un film. Cu Salwa a durat foarte mult. Era foarte speriată, practic de toată lumea. I se luaseră o grămadă de interviuri de către o grămadă de jurnalişti. Cu Lamiz şi Mohammed nu a fost aşa dificil, ei au fost destul de deschişi şi cooperanţi, foarte încrezători.

Aţi petrecut mult timp în Egipt în această perioadă. Care a fost cel mai intens lucru pe care l-aţi simţit văzând schimbările care se petreceau în ţară?

Cel mai puternic sentiment a fost mânia, scandalizarea la vederea nedreptăţilor care continuă să se întâmple mereu.

Aţi făcut filme în ţări atât de diferite precum Kîrgîzstan, China, Iran şi Egipt. Care este cea mai dificilă provocare pe care un regizor o are de înfruntat atunci când pătrunde în ţări atât de diferite de a sa?

Sunt multe provocări. În primul rând trebui să fii atent să nu fi nechibzuit – încearcă să laşi toate prejudecăţile acasă, astfel încât atunci când te duci să filmezi să ai şi mintea şi inima deschise. Şi apoi provocarea cea mai grea e sentimentul de confuzie pe care îl ai mai tot timpul şi sentimentul de panică că lucrurile nu vor ieşi. Poate să iasă foarte prost; iei o decizie greşită şi poţi fi expulzat de autorităţi. În Egipt sigur că trebuie să îţi faci griji tot timpul pentru siguranţa ta personală. Am fost la un pas de a fi răniţi foarte grav de două ori cât am stat acolo, dar asta face parte din munca în sine. În general nu vorbim despre lucrurile astea prea mult. E o realitate, şi e foarte normal ca asta să se întâmple dacă petreci mult timp într-o astfel de ţară.

Plănuiţi să vă întoarceţi pentru a arăta filmul personajelor? L-au văzut deja?

Nu l-au văzut. În cazul On a Tighrope ne-am întors în China pentru a-l arăta personajelor. La Înapoi în piaţă nu am făcut asta. A fost şi din cauză că nu am avut timp. Maikel Nabil şi fratele lui, Mark, au văzut filmul. I-am invitat pe amândoi la premieră; Maikel doar ce fusese eliberat din închisoare şi era prea bolnav pentru a veni, dar a venit Mark. Maikel a participat la alte proiecţii pentru a dezbate apoi subiectul împreună cu publicul. Iar în cazul Salwei, ne-am gândit că poate ar fi mai bine să nu îi arătăm filmul deloc, în principiu pentru că vrem să o protejăm. Asta vroiam să spun atunci când vorbeam de dileme etice; cred că povestea Salwei e mult mai interesantă decât cele din Bride Kidnapping. Simt că există ceva inevitabil în povestea ei, pentru că atunci când faci documentare vrei să arăţi adevărul. Dar povestea ei e mult mai complexă pentru că, în film, există sugestia că ea va cădea în prostituţie. Am arătat-o în mod subtil, iar unii oameni nu au înţeles. Nu este cel mai flatant mod de a arăta realitatea, şi atunci ce faci? Nu ştiu, răspunsul e greu.

Dar nu credeţi că e mai important să arăţi adevărul decât să pui personajele într-o lumină pozitivă?

Bineînţeles că este. Ca regizor de film documentar eşti dedicat adevărului, dar de asemenea eşti dedicat faptului că nu trebuie să răneşti oamenii. Aşa că, atunci când cele două lucruri intră în conflict, ce faci? Ai o problemă. Şi nu ai cum să o rezolvi. Poţi ori să faci un film mai slab, deci să nu fii dedicat meseriei tale, ori există posibilitatea să îţi răneşti subiectul. Din fericire asta nu s-a întâmplat ca urmare a deciziei noastre. Petreci mult timp luând deciziile astea. Am avut multe discuţii cu cei doi asistenţi ai mei de la acest film şi am ajuns la această concluzie. Filmul va avea un impact zero în Egipt, deci poate că nu ar trebui să ne facem probleme.