 |
| De la stânga la dreapta: Cătălin Popescu, Vasile Dem. Zamfirescu, Daniela Irimia |
Tema abordata de profesorul Vasile Dem. Zamfirescu se concentreaza pe incongruenta dintre teoria lui Freud si practica sa clinica. Intrebarea de la care porneste este urmatoarea:
Ce l-a determinat pe Freud sa faca recomandari pe care nu le-a urmat niciodata, ba, mai mult, le-a incalcat sistematic?
Si considera ca in spatele acestei intrebari s-ar putea ascunde o miza majora pentru controversele din psihanaliza contemporana. Despre care Freud vorbesc psihanalistii de azi, despre cel din teorie sau despre cel din cabinet? Autorul articolului face apoi o incursiune printre jurnalele lui Freud, unde acesta face referiri consistente cu privire la activitatea sa clinica, incepand cu Omul cu sobolani, si face o comparatie cu variantele publicate ale cazului. Analistul impersonal si abstinent este aproape absent. In locul sau apare un Freud care isi gratifica pacientii, este implicat in vietile acestora, nu numai emotional, dar si faptic, cu dificultati de a analiza transferul, esuand prin a intelectualiza psihanaliza (cere fotografii personale, explica notiuni psihanalitice in timpul sedintei, incalca limitele invitand pacientii sa-i vada colectia de tablouri, alteori apare confesandu-se acestora, autodezvaluindu-se sau dand exemple din viata personala).
Apar astfel puse in lumina inconsistenta si inconstanta intemeietorului psihanalizei cu privire la acordarea propriei atitudini si a propriei pozitii in relatia cu obiectul sau de studiu. Celebrele comparatii din cerintele de tehnica postulate in 1912, cu oglinda, receptorul telefonic si chirurgul, pledau pentru o pozitie a analistului neimplicata emotional, abstinenta si „obiectiva”, cerinte care nu au putut fi niciodata respectate de Freud in practica sa clinica.
Dezideratul de a practica o psihanaliza „freudiana”, clasica (interpretarea transferului, analiza rezistentei, abstinenta si neutralitatea), deziderat care se pare ca a fost revendicat cu ardoare mai mult de continuatorii ideilor freudiene, se pare ca nu a putut fi respectat de catre insusi Freud. Sau poate ca termenul de psihanaliza clasica, freudiana se refera la modalitatea implicita exemplificata de catre Freud prin atitudinea sa clinica din cabinet si nu la prescriptiile pe care s-a straduit sa le enunte ca reguli tehnice de nestramutat. De fapt, modelul teoretic al lui Freud a fost absolutizat ulterior in ceea ce priveste regulile tehnice, minimizandu-se rolul sensibilitatii, al empatiei si a tot ceea ce este aferent sferei afective, prezente in orice interactiune. Cu toate ca cei ce au continuat „traditia clasica” au incercat sa excluda rolul factorilor emotionali, pledand pentru o tehnica „curata” si neperturbata de efectele contratransferului, Freud a indemnat in recomandarile sale ca analistul sa fie flexibil si tolerant fata de slabiciunile pacientului.
Incursiunea in trecut, inspre originile psihanalizei, prin experienta intemeietorului acestei tehnici si practici terapeutice, relevand dificultatile in raport cu obiectul sau de studiu, il determina pe autorul acestei lucrari sa conchida ca tocmai aceste vicisitudini ar reprezenta fundamentul pluralismului in psihanaliza de azi. Daca inceputul de secol XX a parut a fi guvernat de tehnica clasica influentata de aspiratia omului de stiinta, perspectiva in care se situa initial Freud, psihanaliza contemporana pare sa prefere flexibilitatea si atitudinea implicata in relatia terapeutica. Aceste coordonate sustin prefigurarea orientarilor relationista si intersubiectiva. In calitate de continuatori ai lui Freud, psihanalistii de azi, sustine profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, sunt expusi lipsei de concordanta si lipsei de univocitate a intemeietorului psihanalizei cu privire la metoda, dar exista in acest fel si un beneficiu, acela al psosibilitatii regasirii ca orientare.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
 Codruta Zerfaseste candidat al Societăţii Române de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Relatia intre teoria si practica lui Freud trebuie privita in lumina faptului ca el nu a fost un psihanalist oarecare, ci chiar intemeiatorul psihanalizei. A-l judeca pe Freud fara a tine cont de implicatiile care reies de aici, inclusiv faptul ca el a "functionat" ca un cercetator dator posteritatii sa incerce orice varianta pentru a ajunge la cea corecta/functionala este o eroare. Toata practica lui poate fi asemuita unui "laborator" in care se prepara "combinatia perfecta" tocmai pentru a facilita accederea psihanalizei la statutul de "stiinta" si nu de amatorism, asa cum este privita astazi in randul unor cercuri elevate- si aici este punctul dureros, nu vulgul este cel care respinge psihanaliza, ci oameni cultivati, care au invatat sa gandesca critic si care se raporteaza la criterii obiective atunci cand apreciaza o stiinta.
Iar intr-un "laborator" toate variantele, cu exceptia celei omologate, sunt socotite incercari absolut necesare. Nimeni nu imputa unui chimist, de exemplu, ca a incercat si alte combinatii de substante pana a ajuns la cea corecta.
Pe urma, mi se pare ca se generalizeaza comportamentul aratat, eu sunt convinsa ca in practica sa Freud a avut si cazuri in care a pracicat neutralitatea, indiferent daca au rams sau nu dovezi (poate chiar teoria sa este o dovada, nu?), iar a generaliza si a spune ca in toate cazurle Freud a incalcat propria regula este gresit, in opinia mea.
Cred ca ai dreptate, Daniela D. cand spui ca Freud trebuie sa fi avut si pacienti cu care era neutru (ca sa nu zic evitant).
Mie mi se pare ca reactia ta e o sintetizare a celor mai multe din reactiile pe care le-am auzit la conferinta. Greu de suportat atitudinea critica, nu-i asa? E ca si cum, poate, ai vrea sa-l ucizi pe tata ca sa poti merge mai departe. Tot o teorie freudiana…
Din punctul meu de vedere atitudinea neconcordanta a lui Freud tine de registrul pervers. Oribila afirmatie!!!
Si totusi, una sa spui, alta sa faci e un lucru grav, nu putem ignora asta. Asa incat propunerea lui Zamfirescu e menita sa puna pe ganduri, sa genereze un travaliu de dezidealizare, de pierdere si in final de doliu. Doliul unui tata cam nepotrivit, unui analist cam inconstant, unui om cam normal. Sa ingropi iluzia perfectiunii e necesar ca sa poti sa-ti asumi viata cu imperfectiunile ei.
In orice caz, comentariul tau m-a emotionat. Intre Freud si Zamfirescu l-ai ales pe primul. O alegere rationala, as zice. Sper ca n-am fost intruziva.
Cum adica intre Freud si Zamfirescu l-am ales pe primul? Daca mi-am exprimat o opinie contrara, tu intelegi ca am ales o persoana si am respins-o pe cealalta?
Vrei sa spui ca daca vreodata as sustine ceva cu care tu nu esti de acord, dar alta colega da, ai interpreta acest lucru ca o alegere intre tine si cealalta colega? Ma ingrijorezi.
Nu cred ca atitudinea critica in cazul acesta inseamna a-l ucide pe "tata", ci pare mai degraba o justificare a propriei neputinte de a respecta regulile trasate de Freud, prin faptul ca nici el nu le-a respectat. Ca sa aiba cat de cat valabilitate punctul sau de vedere, Zamfirescu ar fi trebuit sa demonstreze ca Freud nu le-a respectat din momentul in care a stabilit ca abstinenta e procedura corecta, nu inainte, pentru ca, asa cum spuneam, Freud nu avea nicio regula impusa de el sau altii cand si-a inceput practica, deci nu incalca vreuna, pe de alta parte, ca intemeiator, avea datoria sa incerce orice varianta de abordare. Mi se pare ca nu ai inteles nici tu statutul sau diferit de al oricarui alt psihanalist si misiunea lui.
Nu cred ca s-ar putea pune problema idealizarii lui Freud sau simbolului sau, "tata" la un psihanalist trecut printr-o analiza personala si cu 20 ani experienta. Dezidealizarea trebuie sa se fi petrecut mult inainte de acest eveniment.
Pura ratiune e o iluzie. A face o alegere dezafectivata e o abstractiune filosofica. Mircea Dumitru explica asta clar la cursul lui de filosofia mintii. As vrea sa-l mai aud…
M-as bucura insa sa nu ma plasezi in logica "cine nu e cu noi e impotriva noastra". Departe de mine extremismul asta. Cat despre libertatea ta de expresie, stii bine ca o apreciez.
Nu crezi ca s-ar putea pune problema idealizarii lui Freud? Eu nu vad cum ar putea fi ocolita aceasta problema. Aici ma identific cu Z.
Zamfirescu nu il critica pe Freud ca nu a reusit sa fie neutru in cabinet ci il admira pentru asta si il da ca exemplu: iata, Freud a fost psihanalist intersubiectivist!
E si asta o perspectiva. Care si mie si Georgianei ne place, cred. Putini insa au resimtit expunerea in tonul asta. Majoritatea au ales varianta depreciativa (problema neconcordantei ramane). Asa am simtit eu dupa ce am discutat cu cativa dintre auditori. Poate ma insel. M-as bucura.
Nu am apucat sa vorbesc cu oameni din public ci numai cu colegi si nu am stiut ca asa a fost receptat. Ma bucur mult ca vorbim aici si trebuie sa ii multumim Danielei D. pentru asta, care ne-a scris.
Noi l-am ascultat pe VDZ la seminariile despre Freud tinute la Grupul de Studiu (actualmente Institut de formare) de la SRP si stim care sunt ideile lui. Am recitit acum si textul acesta scris de colega mea Codruta Zerfas si, iata, va redau un citat:
"De fapt, modelul teoretic al lui Freud a fost absolutizat ulterior in ceea ce priveste regulile tehnice, minimizandu-se rolul sensibilitatii, al empatiei si a tot ceea ce este aferent sferei afective, prezente in orice interactiune. Cu toate ca cei ce au continuat "traditia clasica" au incercat sa excluda rolul factorilor emotionali, pledand pentru o tehnica "curata" si neperturbata de efectele contratransferului, Freud a indemnat in recomandarile sale ca analistul sa fie flexibil si tolerant fata de slabiciunile pacientului." Mi se pare ca e cat se poate de clara pozitia lui Zamfirescu. Si tu, Ioana, l-ai avut profesor la Titu Maiorescu. Zamfirescu le da o replica intersubiectivistilor care vin astazi si spun ca neutralitatea freudiana este o aparare. Care neutralitate? intreaba VDZ, ca Freud numai din gura era neutru (poate nici atat pentru ca ideile lui au fost exagerate ulterior – dupa cum vedem ca pledeaza VDZ…), faptele lui din cabinet spunand altceva.
In ceea ce priveste neconcordanta, o ipoteza ar fi ceea ce spune mai sus Daniela D. si anume ca omul era la inceput si era firesc sa oscileze, sa se contrazica, sa-si remanieze ideile, sa testeze, sa fie nesigur… In discutiile noastre de seminar am mai presupus ca el nu isi asuma pe deplin subiectivitatea, adica nu era sigur ca aceasta este ceva bun intr-adevar si, de fapt, e un factor esential care contribuie la vindecare. Cu ceea ce nu sunt eu de acord din ceea ce spune Daniela D. este comparatia cu chimistul din laborator care testeaza formule. Chimistul face acest lucru rational, constient si cu un scop finit (sa ajunga la o anumita formula care pune capat cercetarii) pe cand noi, in cabinet, o facem inconstient sau cel putin asa ar fi ideal sa fie (sa nu cautam prea mult in mod constient modalitati de a actiona cu pacientul pentru ca riscam sa ne indepartam de subiectivitatea noastra autentica) si nu o facem cu scopul de a inchide cercetarea (sau relatia) ci de a ne mentine in ea cat timp are nevoie pacientul.
De acord cu tine ca lectura lui Freud facuta de urmasi a exagerat o pozitie extrema, de neatins, dupa mine. Asta nu inseamna ca nu sunt pe lume si analisti care traiesc cu mitul neutralitatii, dar asta pentru ca structura lor de personalitate favorizeaza aceasta pozitie si alegere. Din cate am inteles eu, asta sustine si Zamfirescu: fiecare alege un anume model teoretic pe masura posibilitatilor lui relationale.
Si din discutia lui Catalin Popescu reiesea ca Freud, la inceput de drum fiind, a trebuit sa fie precaut in ceea ce priveste tehnica. Dealtfel, Freud vorbeste despre "iubirea fata de pacient" si nimeni nu se mira. Pai, iubire si neutralitate? De unde si pana unde? Poate pulsiune si aparare, ca sa raman in paradigma freudiana. Deci, neutralitatea ar putea fi si o defensa. Numai ca psihanaliza a fost decenii bune la rand foarte defensiva in directia asta, aici mi se pare ca e problema. E momentul sa ne gandim daca vrem analisti asa de defensivi. Poate ca unii "prea" relationali ne sperie, ni se par intruzivi. Teoretic, orice sac isi are petecul…
Comparatia era numai intre chimist si Freud, ca intemeiator si nu se poate aplica dv. sau oricarui alt psihanalist, care numai praticati o profesie ale carei baze sunt puse deja.
Dar este un punct al acestei comparatii asupra caruia vreau sa revin: daca in cazul chimistului exista o data precisa de la care munca sa nu mai este considerata incercare, fiindca s-a ajuns la rezultatul dorit, nu se poate spune acelasi lucru in cazul cercetarilor lui Frued, ci acel punct -fiindca trebuie sa existe si in domeniul acesta undeva un punct – este pus nu undeva in linia timpului, ci intre teoria si practica sa.
Tocmai de aceasta spuneam eu ca nu putem vorbi despre Freud in termeni de "nici el nu si-a respectat propriile reguli" fiindca nu exista niciun timp in practica la care sa ne raportam atunci cand il plasam sub incidenta lor.