An die Freude

„Om al dorinţei”, Om al plăcerii, om pur si simplu, caci gratuitatea plăcerii este prima trăsătură antropologică… acest om este pândit de sterilitate. Compulsia de repetiţie este la baza viciilor, ca şi la baza obsesiilor. Primejdia unei activităţi stereotipe este prea mare pentru ca „Natura” să nu fi născocit ceva care să o domesticească, să-i dea un sens fecund. Omul se poate asocia întru plăcere.

Plăcerea trăită în asociere complică şi mai mult jocul; pe de altă parte, îi dă un sens adaptativ. Numele acestei plăceri împărtăşite, trăite în mai mulţi, este bucurie. Dacă Plăcerea se vrea eternă, cum spune Nietzsche, Bucuria se perpetuează firesc prin simpatie, se constituie ca un lanţ infinit, în ciuda strangulărilor la care este supusă. Schiller a scris oda An die Freude (Către Bucurie) în ajunul Revoluţiei franceze, în 1785 (şi Beethoven, cum se ştie, a adaptat-o în Simfonia a 9-a). Pentru Schiller al acelui an (avea să profeseze o anumită dezamăgire, către 1800) Bucuria provine din Simpatie, adica din acea proprietate a insului de-a resimţi ce resimte şi celălalt (empatie), dar şi de-a împărtăşi durerile, ca şi plăcerile celuilalt.

Cei ce locuiesc în marele Cerc
Aduc prinos Simpatiei
Ea îi conduce spre astre
Unde tronează Cel Necunoscut. 

Bucuria este şi un program politico-metafizic:

Fiţi îmbrăţişaţi milioane
Acest sărut – Lumii întregi
Fraţi, dincolo de cortul stelar
Trebuie să locuiască un tată prea-iubit

Iată cum este lichidat Oedipul într-o manieră măreaţă.

Iată cum vom fi îndemnaţi să medităm asupra sexualităţii…