Fetiţa din lună. Sau despre vicisitudinile interpretării

Am auzit odată, acum mult timp, o poveste cu o fetiţă frumoasă, care noapte de noapte stătea la geam în aşteptarea Lunii. Fetiţa avea mereu ochii înlăcrimaţi, pentru că Luna refuza să mai apară pe cerul înstelat al nopţii. O mulţime de înţelepţi au vizitat-o şi i-au spus că nu mai are rost să aştepte Luna, pentru că a fost mâncată de vârcolaci. Sau că a fost furată de zmei şi închisă într-o peşteră. Sau că a plecat în căutarea mamei sale şi nu a mai găsit drumul de întoarcere. Sau că s-a căsătorit cu mândrul Soare şi acuma stă doar în palatul de aur al acestuia. Şi fiecare înţelept îi arăta aceste semne scrise în cărţi vechi sau cu mult prea sofisticatele şi magicele lor instrumente, încercau să o convingă de această mult prea tristă eclipsare a noptaticei luni. Dar nimic nu putea stinge lacrimile din ochii albaştri ca cerul senin de august. Fetiţa aştepta. A uitat să mai vorbească în limba oamenilor. A uitat care e gustul mâncării. Doar dorul de Lună o mai ţinea în viaţă. Au mai venit şi mândrii ingineri ai lumii, care au încercat să creeze iluzia că Luna s-a întors la locul ei pe cer. Dar de fiecare dată fata arăta cu degetul spre Lună, iar iluzia inginerească se prăbuşea în liniştea nopţii.

Realitatea stă, însă, cu totul altfel. Această mică fantezie, care îmi aparţine în întregime, pleacă de la următoare experienţă: eram în autobuz când, în staţia următoare, se produce o anumită devălmăşie care îmi atrage atenţia. O mamă se urcă în autobuz trăgând cu o mână de cărucior, iar în cealaltă mână ţinând o fetiţă de un an şi ceva. Aşază căruciorul cu ajutorul cuiva. Vorbeşte tare şi caută un loc să se aşeze. Cineva se oferă să-i dea locul chiar lângă cărucior, dar mama refuză, pentru că vede un loc liber la un rând depărtare. Se aşază cu copilul în braţe. Îi spune că vor ajunge imediat acasă, că a uitat să pună piedica la cărucior, dar lasă că ţine doamna aia căruciorul! O voce acută care domină spaţiul sonor din autobuzul oricum destul de gol. Nu mă mai pot concentra la altceva.

Uite! Luna nu mai este pe cer în seara asta, pentru că nu ai fost cuminte şi ai făcut numai prostii. Nici măcar nu ai vrut să mănânci. Dacă nu eşti cuminte şi nu mănânci, Luna nu o să mai apară pe cer. Mâine, dacă vei fi cuminte, Luna va apărea din nou. 

Dacă ar fi fost o şedinţă de terapie, pe ce bază ar fi trebuit construită interpretarea? Pe baza fanteziei sau a faptelor? Dacă aş merge pe mâna fanteziei terapeutului, interpretarea s-ar lega de depresia fetiţei care s-ar datora sentimentului de abandon şi al unei posibile vinovăţii faţă de această pierdere. Dacă, în schimb, aş merge pe mâna realităţii, aş interpreta mai degrabă omnipotenţa maternă şi discursul ei culpabilizant. Iar dacă le-aş combina, aş avea o dublă perspectivă a simptomului copilei şi aş putea considera că am o interpretare cauzală şi în relaţie, relaţia dintre mamă şi fiică ce a dus la acel simptom.


Dacă sunt atent, voi vedea că, de fapt, eu nu ştiu nimic despre fetiţă. Că tot ceea ce am dedus se bazează pe comportamentul mamei şi pe fantezia ulterioară desfăşurată de mine. Pe fetiţă abia am zărit-o şi aceasta, oricum, nu a scos nici măcar un sunet. Probabil acesta este elementul real pe care se bazează tăcerea fetiţei din fantasma mea. Atmosfera emoţională a poveştii se leagă cel mai probabil de nostalgia mea după poveştile copilăriei. Din comportamentul mamei am reţinut autoritatea cu care gestiona realitatea şi modul în care a asociat faptul că fetiţa nu a mâncat la dorinţa ei cu un fenomen meteorologic accidental. Am simţit imediat cum vinovăţia se construieşte în această relaţie: a fi cuminte-fenomen meteorologic, fetiţă-mamă. Dar această relaţie este viabilă doar pentru că privesc lumea din perspectivă psihanalitică şi pentru că experienţa mea converge cu această perspectivă. Însă, dacă este să fiu sincer cu mine, realitatea relaţiei dintre mamă şi fiică îmi este complet necunoscută.


Plecând de la acest exemplu, ajung la concluzia că terapeutul se confruntă cu două tipuri de lucruri în sine: unul este cel al realităţii senzoriale, iar celălalt este cel al fanteziei. Pacientul în carne şi oase din cabinet este un lucru în sine. Fantezia din capul terapeutului este celălalt lucru în sine din cabinet. În prima variantă, pacientul ar fi o înşiruire de reacţii comportamentale care se conglomerează în spaţiul bine delimitat al cabinetului. În a doua variantă, pacientul va fi maşinăria însufleţită de fantasma omnipotentă a terapeutului. În primul caz, pacientul va fi interpretat în termeni de „gândire operatorie„, „ tac asupra legăturilor„, „incapacitate de simbolizare„ etc. În al doilea caz, pacientul va fi interpretat în termeni de „holding„, „hrănire„, „empatie„ etc.


Aş aduce aici aminte de Freud care spunea următorul lucru:

Procesele de gândire sunt în sine lipsite de calitate, cu excepţia excitaţiilor de plăcere şi respectiv neplăcere care le însoţesc, care trebuie să fie ţinute între anumite limite, din cauza posibilului lor efect de tulburare a gândirii. (Interpretarea viselor, Opere, vol. 9, Editura Trei, 2003, p. 559) 

Cu alte cuvinte, când propria gândire devine mult prea plăcută, ar trebui să ne autosesizăm că avem o tulburare a gândirii. Iar Bion continuă ulterior această ipoteză freudiană afirmând:

Dacă cel care învaţă este intolerant la frustrarea esenţială produsă de învăţare, acesta se va lăsa în voia fanteziilor de omniscienţă şi a credinţei într-o stare în care lucrurile sunt cunoscute. A cunoaşte ceva constă în „a avea„ o „bucată de„ cunoaştere şi nu în a avea ceea ce eu am numit drept K. (Learning From Experience, Karnac Books, 1984, p. 65)

Altfel spus, cinematismul narativ al fanteziei terapeutului nu este echivalentul realităţii pacientului. Interpretarea este, mai degrabă, un proces de învăţare prin experienţă în care

x e pe cale de a-l cunoaste pe y, iar y e pe cale de a fi cunoscut de x. (Learning From Experience, Karnac Books, 1984, p. 47)

O altă observaţie pe care aş vrea să o fac aici este aceea că există puţine corespondenţe între fantezia mea şi faptele evenimentului trăit. Din realitate se pare că fantezia mea a păstrat doar tăcerea fetiţei şi vorbele mamei despre Lună, în rest sunt doar conţinuturi ale experienţelor mele anterioare. Acest lucru are următoarea implicaţie: fantezia mea este mai aprope de vis cu care, de altfel, pare a împărtăşi toate caracteristicile. Mă voi centra doar pe faptul că visul ignoră realitatea, construindu-se din disparate amintiri ale subiectului ce doarme, şi că este un fenomen ce se autodeclanşează independent de experienţa actuală. Mai mult, experienţa emoţională din fantezia mea este complet disjunctă de realitate, pentru că, dacă la nivel fantasmatic emoţia este una de nostalgie şi pierdere, la nivelul experienţei trăite sentimentul se situa undeva între iritare şi amuzament.


Luând în considerare toate aceste elemente, care este, de fapt, rolul fanteziei terapeutului în construirea interpretării? Ipoteza mea ar fi aceea că, la fel ca şi visul, fantezia ne permite autopercepţia calităţilor experienţelor nostre interioare, fiind puternic legată de organul numit conştiinţă aşa cum este definit de Freud. Astfel, prin intermediul fanteziei putem avea acces la calitatea experienţei noastre care ne va permite o calibrare a gândirii în raport cu realitatea. Nu narativitatea imaginilor fantasmatice este importantă, ci experienţa calitativă ataşată acesteia.


Un avertisment pe care îl consider important este acela că această experienţă nu este una desprinsă direct din terapie. În terapie, relaţia dintre realitate, fantezie, gândire şi interpretare este una mult mai strânsă, astfel încât nu vei avea luxul de a face o astfel de analiză în timp real.

Ciprian Taus este psiholog in formare psihanalitica.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor

Foto: Lona de Anna