Daca atunci cand ati citit titlul v-ati asteptat sa dati peste un text care infiereaza greselile de vorbire ale manelistilor, e cazul sa imi cer scuze ca va insel asteptarile. Pentru ca nu despre greselile manelistilor vreau sa va vorbesc, ci despre felul in care se exprima foarte multi oameni cu educatie superioara, un job respectabil intr-o corporatie si autentice pasiuni intelectuale. Acestia, ori de cate ori aud pe cineva spunand „o manea de Romica Puceanu” se aprind de parca respectivul i-ar fi injurat de mama si incep sa-i faca educatie cum ca Romica Puceanu nu canta manele, ci „muzica lautareasca”, ba unii mai cu mot vor spune pedant „muzica lautareasca veche”. Desi consensul muzicologilor leaga aparitia manelei de perioada fanariota (manea e un substantiv care functioneaza dupa aceeasi paradigma cu turcescul cafea), cea mai lipsita de echivoc atestare textuala a manelelor la noi apare incepand cu 1820. Iar istoria manelelor da, o include si pe Romica Puceanu.
Insa acesta mutilare a limbajului pare specific romaneasca. Atunci cand realitatile pe care le desemneaza un substantiv intra in conflict si frustreaza mintea, obligand-o sa gandeasca, de multe ori vorbitorii limbii romane nu tolereaza aceasta frustrare si cuvantul, in loc sa unifice sensurile, este atacat si spart in doua cuvinte diferite. Cum e, de exemplu, perechea conştiinţă / conştienţă, in ciuda faptului ca nici una dintre marile limbi europene nu opereaza o asemenea diferentiere. A fi lucid presupune a sti sa distingi si binele de rau in latina, franceza si engleza, de exemplu. In romana – surpriza! – nu, am fabricat doua cuvinte separate. La fel, Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane din 2005 ofera monstruoasa pereche:
vis (imagine din timpul somnului) s. n., pl. víse
vis (aspirație) s. n., pl. vísuri
Iata cum, prin pluraluri diferite, limba romana fabrica in cazul visului doua substantive diferite, doua cuvinte cu sens diferit. O asemenea distinctie morfologica si un atare clivaj semantic nu exista in alte limbi. Tocmai pe faptul ca visul este un fenomen psihic care acopera si productiile nocturne, dar si fanteziile si aspiratiile diurne se bazeaza teoria lui Freud si, cu atat mai mult, a lui Bion. Dar pentru romani, aceasta coincidenta este atat de insuportabila, incat vorbitorul prefera sa produca artificial doua cuvinte diferite, in loc sa se gandeasca: oare ce inseamna asta?
Concluzia mea este ca acest atac asupra limbajului – de tipul: astea nu sunt manele, sunt muzica lautareasca! – este atac asupra gandirii, caci gandim in cuvinte. Distinctia morfologica ajunge sa consfinteasca clivajul semantic si, in acest fel, omoara gandirea pentru ca nu poate tolera nici o clipa frustrarea. Asa se intampla si cu recenta etichetare a maneleor mai vechi drept muzica lautareasca. In realitate, si una, si alta, sunt tot un drac! Interpretul de manele este un lautar, iar piesele cantate de lautarii de altadata, se numeu manele probabil inca din secolul XVIII, mai mult ca sigur de la inceputul secolului XIX.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
De ce, atunci, aceasta delimitare violenta fata de manele in randul unor oameni altminteri de bun simt si cu preocupari culturale din cele mai sincere? Reactia lor ma face sa gândesc ca Noica a avut dreptate atunci cand a scris pe larg si cu exemple despre faptul ca trasatura definitorie a culturii romanesti este lautarismul. Maneaua este, deci, expresia sa fireasca. Iata ca meditatia despre manele nu este una minora, ci vizeaza insusi modelul culturii romane, de la Cantemir incoace. Fireste ca si psihanaliza, ca fapt cultural, intra in Romania in aceeasi paradigma a lautarismului. La intelectualul fara vreo aplecare speciala spre acest domeniu – ca domnul Plesu, bunaoara, cand saluta aparitia Cartii Rosii – lautarismul se manifesta in repetarea refrenurilor ca:
mi-a placut Jung, mai ales pentru ca s-a despartit de Freud.
La cei preocupati in mod direct si explicit de psihanaliza, lautarismul se manifesta prin faptul ca nu l-au citit pe Freud, dar au o parere clara despre erorile lui pe care o fredoneaza, alaturi de alte refrene din psihanalisti celebri prinse din zbor pe la vreo conferinta sau pe la vreun curs. Dar numai asumandu-ne lautarismul propriu (fara enervari si reprosuri) cred ca putem ajunge la un salt calitativ. Caci lautarismul este geniul nostru.
 Ştefan Lungueste în formare în psihoterapia şi psihanaliza copilului şi a adolescentului. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Imi insusesc critica intrucat e justificata, neindoielnic. Am sa-l citesc pe Freud, ceea ce in acceptiunea mea inseamna a-l parcurge integral, din scoarta-n scoarta cu creionul in mana pentru a face note, doar ca sa am si eu varianta mea proprie de interpretare a lui. Ceea ce nu exclude adevarul unei lecturi fragmentate pe care am facut-o, obligata de imprejurari. M-as bucura ca cei care il citeaza sa-l fi parcurs in modul cvasi-complet.
Cat despre critica la adresa snobilor care nu admit ca Puceanu ar fi inscrisa in lungul sir al manelistilor authtoni, pe asta n-o accept. Maneaua e o specie si nu un gen al muzicii locale, ea are diferente specifice care o deosebesc clar de muzica lautareasca, care constau intr-un ritm "schiop" (muzicologii ii spun aksak), intr-o melodica abundenta melismatica si o instrumentatie nespecifica muzicii autohtone. Altfel, riscam sa o includem si pe Maria Tanase in aceeasi gloriasa galerie manelista. Manelele au venit la noi pe filiera turceasca, dar aici se canta cu mult inainte folclor, sa nu uitam asta.
Mai am o singura precizare de facut: in engleza constiinta – awareness, constienta – self-consciousness. Prima implica o stare de luciditate si rationalitate, a doua aduce in atentie corporalul si perceptia lui.
A nuanta lucrurile in cuvinte diferite face din romana o limba evoluata, dupa cate stiu. Desigur, zelul filologilor depaseste de multe ori capacitatea noastra de integrare.
In mod fundamental, gandindu-ma la propunerile voastre din aceasta saptamana si simtindu-ma oarecum constransa sa-mi precizez pozitia, iat-o: nu sunt impotriva manelelor, n-am nimic cu cei care le asculta si-mi displace sa transgresez discutia din planul artistic in cel social (mi se pare ca aici riscam o eroare fundamentala, asa cum o fac cei din cantecul acela cu cratima). Dar asta nu ma transforma intr-o admiratoare a genului. Nu pentru ca sunt snoaba, ci pentru ca nu me regasesc deloc in mesajul acestei muzici. Sau daca vrei, am alternativa la acest tip de muzica, pe care, probabil, cei care asculta manele nu o au, din pacate pentru ei.
Si nu sunt snoaba sa afirm asta, as fi snoaba daca as simti nevoia sa ascult manele acasa, iar in lume as face parada de alegerile mele "culte".
Um om intelept spunea acum multi ani: "noua forma de snobism este anti-snobismul". As vrea sa nu cadem in capcana aceasta si sa devenim fanii unei forme de arta doar ca urmare a polarizarii unei discutii…
Iti multumesc pentru comentariu, interesul cu care ai citit articolele de saptamana asta ma onoreaza si ma bucura. Ca sa raspund la cateva probleme precise pe care le aduci acum in discutie:
Legat de awareness, iti atrag atentia ca eu incercam sa arat atunci cand vorbeam despre perechile constiinta / constienta si vise / visuri ca in limba romana exista o tendinta de a opera mici modificari morfologice in scopul de a rupe tensiunea semantica dintr-un cuvant. Fenomenul este foarte ciudat pentru ca, pe acelasi radical latin, atat in cazul constiintei, cat si al visului, ori se modifica apertura vocalica (vocala inchisa trece in vocala mijlocie la constiinta / constienta)ori se adauga concomitent doua desinente diferite de plural (in cazul vis / visuri). Este acelasi radical, chinuit in felul acesta. Pe cand in exemplul pe care l-ai adus in discutie din limba engleza, awareness e alt radical. Adica alt cuvant, cu alta origine si alta semnificatie de baza. La fel, in cazul lui self-consciousness, cuvantul nu e chinuit, ca la noi, prin modificarea aperturii vocalice, ci e pastrat intact, englezii recurgand la un sufix pentru a preciza un sens particular. In ambele cazuri, limba engleza nu mutileaza cuvintele (adica nu le modifica forma cu forta). Iti mai atrag atentia si asupra faptului ca desinetele diferite de plural nu comporta incarcatura semantica diferita ci, in cazul de fata si in altele asemenea, e o rastamacire a unei forme mai vechi de plural care devenise arhaica. Sensul ii este atasat recent si arbitrar.
Tratand limbajul ca pe un comportament, asa cum face gramatica inca din sec. XIX, de la Franz Bopp incoace, am cautat sa vad ce functionare psihica sta la baza unui asemenea comportament lingvistic aberant fata de structura comuna a limbilor indo-europene. Asa am ajuns de la forma cuvantului la forma fenomenului psihic, pe seama caruia am pus separarea manele / muzica lautareasca, la care mi-a atras atentia violenta (intensitatea) afectului cu care este sustinuta pe internet (in comentariile de pe YouTube, de exemplu).
Foarte incitant gasesc faptul ca aduci in discutie un lucru esential despre subiect: ritmul manelelor. Maneaua veche are fix ritmul fanariot. Daca o punem in masura de 4/4, ea are: patrime + optime + optime + patrime + patrime. Maneaua contemporana nu face altceva decat sa modifice usor acest ritm fanariot, anticipand timpul doi printr-o sincopa pe jumatate de timp, adica: optime + patrime + optime + patrime + patrime. E incredibil cum o schimbare atat de mica produce o diferenta atat de mare! Dar faptul ca diferenta dintre muzica fanariota (sau lautareasca veche, cum vrei sa ii spui) si manelele de azi sta doar intr-o sincopa, e o dovada zdrobitoare ca e vorba despre acelasi fenomen.
Si observatia ta cu Maria Tanase e interesanta, pentru ca ridica intrebarea: oare nu cumva ceea ce ii deranjeaza pe cei mai multi la manele nu este atat muzica, cat cei care o interpreteaza? Ca doar un om nu poate uri cu atata pasiune decat persoane umane, nu sunete!
Sunt de acord cu judecata pe care o invoci si conform careia "noua forma de snobism este anti-snobismul". Dar aceasta judecata se aplica perfect comportamentului social al hipsterilor, in a caror categorie nu riscam sa intram, pentru ca hipsterii discuta mai superficial lucrurile, ei avand alte calitati.
Iti multumesc pentru o discutie foarte placuta.
Si eu cred ca am avut o discutie care a facut loc la noi problematizari, alternativa reusita la a le inchide. Putem medita in continuare la problemele culturale si sociale a caror expresie esentializata poate fi (cu riscuri) considerata maneaua.
Explicatia ta lingvistica m-a convins. Poate ca romana e o limba care valorizeaza ambiguitatea, semn al unei nematurizari complete.
Imi pare rau ca nu pot sa demonstrez in cuvinte diferenta dintre patrime-optime-optime si optime-patrime-optime. Este fundamentala si da, relamente, senzatia de schiopatare. Daca adaugi la formula asta ritmica si secunda marita din muzica turceasca (care a ajuns la noi pe filiera fanariota), obtii sonoritatile particulare ale manelei. Muzica lautareasca si cea fanariota sunt, in continuare sustin asta, chestiuni diferite. Poporul roman e cantaret din fire si o face dintotdeauna. A sustine ca fanariotii au adus manelele (pe vremea lor nici nu existau) care au devenit unica forma de manifestare folclorica e o fortare a istoriei. Un fel de a spune, de pilda, ca maghiarii au populat regiunea transilvana ca si cum nu ar fi fost picior de vlah acolo.
Mai adaug o singura explicatie, aceea ca a fi lautar inseamna a canta dupa ureche, si nu dupa note. Asta face diferenta intre unul care-i citeste pe Jung si pe Freud inainte de a afirma "mi-a placut Jung, mai ales pentru ca s-a despartit de Freud" si unul care face afirmatia nerelativizand-o cu un "cred ca" sau "desi nu am citit suficient, imi permit sa speculez ca…".
Astept cu nerabdare de la voi urmatorul subiect generator de discutii pe gradiva.
Eu cred ca maneaua si lautarismul isi pastreaza un sens negativ in ce spun Stefan si Ioana. Andrei Plesu e un lautar pentru ca nu a citit cu creionul in mana Freud, pentru Stefan. Pentru Ioana, el este un lautar pentru ca nu canta dupa note, ci dupa ureche.
Dincolo de discutia legata de Andrei Plesu si psihanaliza, care nu ma intereseaza, ma intreb daca nu putem sa imbratisam mai tare ideea de creativitate si improvizatie din manea. Adica, in loc sa vedem oamenii care se folosesc de psihanaliza (sau improvizeaza fara studii aprofundate) ca fiind un pericol, putem sa ii vedem ca o resursa pentru dezvoltarea gandirii psihanalitice. Eu ma vad pe mine ca lautar cand scriu folosind idei din psihologie. Eu inteleg imperativul asta al specializarii. Insa nu inteleg de ce trebuie sa opun specializarea lautarismului.
Asa ca citesc ce scrie Stefan pe finalul interventiei lui in sensul direct. Refuz sa vad acolo o nota sarcastica, si cred ca potentialul creativ este un rezultat al improvizatiei. Ce este in fond asocierea libera daca nu e lautarism? Ce este o interpretare data de de un psihanalist daca nu e o manea? Asta este riscul unui profesii care nu umbla cu creionul in mana sa citeasca notele cu acuratete, cu frica de a gresi partitura.
Foarte bine faci ca nu vezi acolo o nota sarcastica, pentru ca chiar nu era. Eu chiar cred ca lautarismul este geniul nostru. Ar fi foarte pacat sa renuntam la el fix acum cand istoria ne intinde mana. Pentru ca internetul este lautarism la scara planetara.
Nu vad ceva rau in a fi citit putin. Nietzsche se mandrea ca a citit putin, pentru ca in felul asta poate gandi cu mai putine prejudecati. Si André Gide isi gasea o calitate in faptul ca citeste putin. Sunt avocatul reductiilor necesare. Prefer sa citesc putin si de maxima calitate, ca sa pot sa gandesc in timpul pe care mi l-as fi ocupat cu autori de mana a doua, daca m-as fi ultra-specializat.
Initial scrisesem in articol chiar "creativitate" in loc de "un salt calitativ", dar am modificat in forma asta pentru ca am considerat ca saltul calitativ implica si creativitatea si are, in plus, avantajul ca e un termen freudian care desemneaza, nici mai mult, nici mai putin decat viata psihica atunci cand o raportam la faptul biologic si gandirea atunci cand o raportam la intregul vietii psihice. Deci da, am imbratisat bucuros ideea de creativitate din manea.
Exemplele cu Andrei Plesu si cu cei interesati de psihanaliza le-am folosit exclusiv ca sa ilustrez ideea ca lautarismul apare de la sine in orice fenomen cultural romanesc, ca e matricea noastra culturala. Daca am lasat impresia ca vorbesc despre manea si lautarism intr-o nota negativa, atunci am gresit undeva, pentru ca nu le vad intr-o lumina negativa.
Imi recunosc nedistorsionat gandul meu in comentariul tau. Cu exceptia sensului negativ, pe care nu am intentionat sa-l implic si despre care inclin sa cred ca e, cand vine vorba de subiectul asta, o prejudecata omnipotenta, care impiedica gandirea.
De ce , de ce, de ce…
Stiti de ce nu se asculta manele in Elvetia? Pentru ca e tara neutra si n-are dusmani… 🙂
🙂 🙂 🙂
Enescu zicea ca nu exista alta impartire in muzica decat cea care opereaza cu doua categorii: buna si proasta. Mi-e foarte greu, de fapt imposibil sa accept ideea ca maneaua ar fi categorisibila drept muzica buna. Ce face Puceanu, da, Tanase, da, dar nu ACM. Probabil ca formatia mea initiala nu-mi da voie la un asemenea compromis, oricat de dragi mi-ati fi voi.
Sa ne intelegem, lautarismul e un fel de a face muzica la fel de profesionist ca si cel clasic. Oamenii canta dupa niste reguli formale, chiar daca dupa ureche si nu dupa note ce-i drept, dar, lautarii au si ei geniul lor. Era unul celebru, Barbu lautaru', capabil sa memoreze o piesa intreaga dupa o singura auditie. So, a fi lautar, nu e de rau. Lautarii improvizeaza, ca si jazz-manii, care au scoala, slava Domnului.
Maneaua insa, bine ilustrata de ACM, e o muzica deloc complexa, de import, ca un neologism, pentru ca a fost preluata prea de curand si n-a apucat sa fie integrata, ca atare suna neautentic. Unde o fi creativitatea in manea? Doar ca textele au rima? Dimpotriva, sunt repetitive si anoste ca mesaj, se invart in jurul acelorasi teme, fara a evidentia conflicte…Daca ati asculta manele si nu doar ati specula pe marginea lor, v-ar lovi adevarul asta. Poate faceti exercitiul complicat de a incerca sa ascultati o zi intreaga manele si va veti da seama cat de obositoare sunt.
Pe mine la Plesu nu ma deranjeaza ca ar fi lautar, ci ca are prejudecati de manelist. Dusmanul lui e Freud…de ce oare? Ce i-o fi facut Freud lui Plesu?
Tu faci in comentariul asta o judecata estetica, Ioana. Dar noi ne-am gandit ca, Gradiva fiind un loc in care se discuta psihanaliza aplicata, cel mai potrivit este sa abordam subiectul prin prisma unor mecanisme psihice pe care le putem recunoaste cu ajutorul teoriilor psihanalitice. Bineinteles ca si eu am propria mea judecata estetica despre manele, bazata pe ocaziile in care am avut experienta ascultatului de manele. Dar in mod deliberat nu am facut aici nicio judecat estetica, pentru ca demersul meu are alt scop. Nu consider judecatile estetice nici rele, nici bune (cu siguranta sunt adevarate sub aspect empiric), dar pe parcursul acestei saptamani am propus urmatorul exercitiu: hai sa suspendam judecatile estetice si sa vedem ce mecanisme psihice putem observa la lucru in manele.
Poate ca am simtit nevoia sa fac eu judecati estetice, tocmai pentru ca tu nu le-ai facut.
Mie personal mi-e greu sa despart fenomenele pe capitole, din start pornesc cu o predipozitie afectiva cand abordez un subiect, oricare ar fi acela (in cazul in care am cunostinta despre ce se vorbeste, desigur).
Oare putem analiza lucrurile asa de impartial cum ne-am dori?
Pentru mine, impartialitatea nu e un ideal (Dorin stie asta bine). Pentru voi?
Intrebarea cu Plesu si Freud ramane…
Pai si eu am zis ca treaba cu suspendarea judecatii esteice e un exercitiu pe care il propun, e o icercare, ca sa vedem ce iese. Stiu ca e ceva care nu-i natural, ca e un fel de conditie de laborator. Impartialitatea se justifica doar in functie de context, iar contextul pe care l-am propus are nevoie de impartialitate, pentru ca altfel am sfarsi, cel mai probabil, prin a ne enerva si n-am obtine nicio idee despre mecanismele psihice din acest fenomen. E o frustrare comuna pe care am propus sa o acceptam ca sa putem gandi in loc sa repetam reactii pe care stim deja ca le avem.
La ultima intrebare nu stiu ce sa raspund si prefer sa nu ma hazardez facand presupuneri care nu ma conving. Habar nu am care e motivul! Am folosit exemplul doar ca sa ilustrez o idee, sa arat ca ea se sprijina pe un comportament observabil obiectiv.
Eu sunt cu tine la partea de afect, adica si eu intru in subiect afectiv, Ioana. Si spre deosebire de Stefan, eu cred mai puternic ca judecatile estetice sunt amestecate cu mecanisme sociale (cine canta manele? de ce majoritarii au atitudinea asta ambivalenta fata de manele?) si cu mecanisme psihologice. Adica, m-am despartit de Kant care le vroia distincte. Dar imi place exercitiul pe care l-a propus, si ii multumesc pentru asta.
Mi se pare ca noi avem in minte lucruri diferite cand zicem manele. Eu cand zic manele, zic si Shukar Collective si ADM. Eu pot sa ascult in masina Shukar Collective si sa mor de placere. Cu manelele foarte populare, am o atitudine ambivalenta, adica sunt impartit intre un Supra Eu educat care imi zice ca nu e ok sa ascult si o curiozitate care ma face sa inteleg de ce ma identific cu genul asta. Mi se pare foarte complex si curios ce se intampla psihologic cu mine cand sunt atat de ambivalent. Eu zic ca in loc sa te gandesti mai bine la apararile altora (Andrei Plesu si Freud, de pilda), cred ca apararile personale sunt foarte pasionante. Daca am apasat un buton rosu cand citesti asta, sa stii ca am facut-o intentionat:)
La mine e vorba de metoda. Pentru ca gandesc relational, nu cred ca am acces mare la apararile altora, si cand am, am in primul rand ca urmare a tensiunilor din ce simt eu. De acolo plec la analiza, de la problemele mele, si nu de la ce banuiesc eu ca ar fi in neregula cu altii.
De pilda, in discutia cu Stefan, mi se pare interesant ca eu am vazut o usoara tusa sarcastica, pe care el nu a intentionat-o. Asta mi se pare mie cu adevarat fascinant. Cred ca de la neintelegerea intre doi oameni, sau de la o lectura creativa gresita, sa spun si eu ca Stefan, se poate face un salt calitativ. Sa citesti gresit pe cineva e cumva conditia lecturii creative. Harold Bloom a scris o carte, The Anxiety of Influence, care zice freudian tocmai asta. Lautarii care improvizeaza pe text, sau Winnicott care il interpreteaza creativ pe Freud, asta fac, citesc gresit si produc lucruri noi. Si asta facem si noi aici cand ne citim productiv unul pe altul.
Pai cum am putea separa alegerea estetica de cea a grupului caruia ii apartinem? Totusi, Shukar Collective e cu totul altceva decat o manea. E un ritm tiganesc pus pe un suport drum'n'base ( a nu se confunda maneaua cu muzica tiganeasca, nu,nu,nu!). Si mie-mi place pentru ca e aici un amestec de autenticitate cu discurs contemporan. Cred ca ne atrage ritmul, care are un soi de sexualitate intensa (e o ipoteza in ceea ce te priveste, la mine stiu sigur ca asa e).
Nu te teme sa-mi indici aparari. Nu sunt complet libera, dimpotriva. Dar tocmai pentru ca stiu asta refuz sa leg fenomenul muzical de audienta, sau de sursa lui. Se pot face desigur speculatii, dar riscul de a gresi e foarte, foarte mare. Separarea in scopul analizei e o chestiune artificiala ( si necesara pentru o tentativa analitica),dar eu ma tem sa nu gresesc si sa nu ranesc sensibilitatea nimanui. De dragul concluziei as fi tentata probabil sa ingros conturul discutiei.
In conversatia cu Stefan eu m-am simtit vizata si am reactionat cum m-a dus capul. E dreptul lui sa se enerveze si nu eram obligata sa reactionez dar am facut-o pentru ca mi se pare firesc sa reactionam, cand ceva se intampla. Nu sa ne facem ca nu auzim, sau sa gasim diverse explicatii care de care mai creative. Eu am "talentul" de a provoca si traiesc cu el, ce sa fac? Pana la urma dezbaterea lamureste lucrurile, asa ar trebui sa se intample in relatiile pe care le avem.
Tu, Bogdane, zici ca Winnicott l-a interpretat pe Freud dupa ureche? Aici am avea de discutat. Eu nu cred asta. Oare nu orice intalnire lasa ecouri diferite in participantii la ea? Arta interactiunii ar trebui sa constea tocmai in a intui(dupa o perioada suficienta de relatie) cum e predispus cel cu care discuti sa priceapa ce-i spui (iti dai seama ca asta e culmea defensei).
Totusi, ce are Plesu cu Freud? De ce nu putem vorbi despre asta? E Plesu atat de intangibil, sau nu aveti nicio ipoteza? Am impresia ca daca scrii o carte despre bezele si-l chemi pe Plesu, el va veni si va grai ceva fermecator si semnificativ despre bezele. Ca e Jung sau tigaia teflon, ce mai conteaza? E vina celor care l-au invitat, ma gandesc. Important e ca s-a facut publicitate momentului…sunt rea, ca de obicei.
Ce inseamna ca Winnicott l-a interpretat pe Freud dupa ureche? Inseamna ca l-a citit in mod creativ. Dupa cum spune unul din psihanalistii mei preferati, Stephen Mitchell, inseamna ca l-a citit prin distorsiune. Adica, Winnicott a spus intotdeauna ca formuleaza problemele in traditie freudiana, ca ii este loial lui Freud, pentru a schimba sensul conceptelor freudiene in textele lui. De pilda, la Freud, agresiunea este instinctuala, este o pulsiune inascuta. Pentru Winnicott, agresiunea devine un cuvant general pentru vitalitate si actiune, si se departe de sensul inascut al pulsiunii freudiene. Uite si un al doilea exemplu. Pentru Freud, oedipul se naste din conflictul intre pulsiuni si frica de raspuns de la Supraeu. Adica este un conflict intre tensiuni interne si realitatea sociala. Pentru Winnicott, oedipul este un conflict intre iubire si ura. Adica, ne spune Mitchell, Winnicott l-a citit pe Freud ca si cum ar fi fost Melanie Klein, adica oedipul devine un conflict al ambivalentei emotionale. Winnicott a facut o lectura creativa in sensul in care a vrut sa se puna in traditie freudina, si in acelasi timp a schimbat sensul termenilor lui Freud. De asta zic eu ca s-au nascut concepte cum sunt "spatiu tranzitional," "eu adevarat," "folosirea obiectului," "good enough mothering" si altele. Pe Winncott nu l-a mai interesat atat de tare sa fie fidel conceptelor Freudiene. Pe el l-a interesat cum poate sa conceptualizeze ceea ce a observat in experienta lui directa de clinician.
Ai pus punctul pe i zicand ca ca Winnicott a ales sa nu-i fie fidel lui Freud. El a ales sa-si fie siesi fidel. Nu e o chestiune de interpretare creativa, si nici dupa ureche, cred eu, ci un respect al sinelui adevarat al celui care a lucrat in cabinet si si-a tras propriile concluzii. Winnicott a fost un om liber, eu asta pretuiesc la el. Klein n-a mers atat de departe cu libertatea. Poate a simtit in Freud un tata amenintator. O ipoteza valabila pentru mare parte din psihanalistii de inceput care l-au idealizat pe Freud…