Omnipotenţa, nou ghid de utilizare

Fantasmele au, mai degrabă, o valoare instrumentală. Să luăm, de exemplu, fantasma unei mame omnipotente care există în mintea bebeluşului. Dacă urmărim cu atenţie bebeluşul şi studiile colaterale, o să observăm că cel mai adesea este descris comportamentul copilului, insă nimeni nu poate aduce dovada unei minţi a bebluşului care întreţine această fantasmă. Singurele date pe care ne putem baza sunt acelea care spun că, chiar dacă copilul are o conştiinţă şi un sine, acestea sunt mai degrabă legate de senzorialitate.

Senzaţia de foame declanşează un comportament specific pe care mama îl interpretează la fel de specific. Dacă copilul nu poate comunica această fantasmă, atunci de unde avem această certitudine a existenţei ei? Această certitudine se bazează în special pe analizele de adulţi si de copii. O altă sursă ar fi aceea a mamelor care povestesc relaţia pe care au avut-o cu propriul copil. Atunci nu ar fi mai logic să presupunem că această mamă omnipotentă este, de fapt, în mintea mamei şi ţine de relaţia pe care aceasta o stabileşte în îngrijirea bebeluşului ei? Ce mamă nu are momente de îngrijorare că nu ar putea fi o mamă bună şi că este posibil să nu îşi îngrijească copilul aşa cum trebuie? Şi asta penru simplul fapt că în fundalul minţii mamei se ascunde mama omnipotentă.

Bebeluşul va trebui să gestioneze această fantasmă cel mai specific prin reacţiile emoţionale ale mamei şi prin comportamentul de îngrijire pe care aceasta i-l oferă. Un bebeluş care are de-a face cu o mamă ce trăieşte constant cu anxietatea unui eşec al omnipotenţei ei va ajunge sa se plieze pe un astfel de comportament al mamei şi să-l perceapă ca pe un fel de etalon în dezvoltarea sa. Bebeluşul va înţelege lumea ca fiind mereu ameninţată de un eşec al omnipotenţei şi de faptul că el este agentul care determină acest eşec. Bebeluşul fie se va implica activ în evitarea acestui eşec, fie îşi va inhiba orice acţiune pentru a evita un astfel de dezastru. Până la urmă, homeodinamismul lui este extrem de dependent de îngrijirile materne, iar acesta este tulburat de fantasmele mamei care se simte nesigură pe ceea ce cere şi are nevoie bebeluşul ei. Bebeluşul are nevoie de o mamă care să-i poată satisface nevoile de nivel fiziologic şi care trebuie să aiba o stare emoţională suficient de bună în oferirea acestor îngrijiri. Mama îşi introduce stările afective şi fantasmele prin comportamentul de îngrijire. O mamă care se luptă cu omnipotenţa va tinde spre comportamentul de îngrijire perfect sau va ceda emoţional în faţa unei astfel de sarcini. Mama omnipotentă din mintea bebeluşului nu este decât una percepută care nu îi poate satisface nevoile şi care adoptă un comportament de îngrijire şi emoţional inadecvat contextului.

Nici afectivitatea bebeluşului nu este atât de complexă încât să elaboreze o astfel de fantasmă. În cel mai bun caz putem vorbi de o nevoie de sân omnipotentă sau de un sân omnipotent, dar şi în acest caz această fantasmă este introdusă de mamă şi nu îi aparţine în mod direct copilului. Copilul, cel mult, poate veni cu un anumit refuz de adaptare la noile condiţii, care nu mai corespund celor din mediul intrauterin. Iar dacă ulterior copilul va vorbi în terapie despre o astfel de mamă, trebuie să ţinem cont de faptul că nu este vorba de mama din aceea perioadă când copilul nu are nici un fel de memorie episodică a acelor evenimente. E vorba doar de o memorie procedurală, prin care copilul poate să anticipeze comportamentul mamei şi să se adapteze activ la acesta. Memoriile episodice din terapie sunt doar experienţe actuale din care terapeutul deduce o amintire procedurală. Interpretarea pe care o va construi nu va fi decât o încercare de corecţie emoţională actuală şi de introducere a unei noi legături de cunoştere ca zonă de proximă dezvoltare a unei cunaoşteri şi afectivităţi ce ţine cont de nevoile de dezvoltare actuale ale copilului. Trecutul este reconstruit, dar nu este reparat. Doar reamintirea acestuia poate fi afectată prin prisma experienţelor pozitive din terapie.

*