Please will you mend it?

Propun cititorului un nou dialog inspirat dintr-o carte, care a facut cu adevarat o lunga calatorie pentru a ajunge la mine. Sosita din Statele Unite in Romania pentru a sustine un workshop cu titlul „Vindecare si transformare prin storytelling si sandplay”, dr. Rosalind Heiko, pe care am cunoscut-o datorita colegilor din cadrul Asociatiei Romane pentru Terapia prin Jocul cu Nisip, mi-a ingaduit sa frunzaresc aceasta carte. Povestea se numeste The Boy and the Cloth of Dreams, este scrisa de Jenny Koralek si reda in mod exceptional un concept psihanalitic: eul-piele. In urma descoperii mele, dr. Heiko mi-a daruit cartea si mi-a permis in felul acest sa impartasesc si cititorilor un mic fragment graitor:

There was once a boy who was getting ready to visit his grandmother when he tripped on his cloth of dreams and tore it.
[…]
The child: Horrible things came through these holes and I made a dark crossing to come to you. Please will you mend it?
The grandmother: With your help, I most surely will.

Dialogul ne vorbeste despre spaima copilului produsa de angoasele ce au navalit prin gaurile invelisului protector. Este in egala masura un dialog despre o spaima ce pune in pericol functionarea psihica a copilui, dar si despre o trecere de la un invelis grupal la unul invidual. Pentru ca la origine invelisul este o tesere grupala, cu ajutorul reveriei materne (capacitate si disponibilitate pe care in cazul copilului din povestea noastra o are bunica).

On est tissu avant d’être issu,

spunea psihanalistul André Ruffiot. Dar care este motivul pentru care apare acest invelis psihic?

Bebelusul este confruntat, la inceputul vietii sale, cu angoase catastrofice. Sugarul isi traieste corpul ca si cand n-ar avea nici sfarsit, nici limite pe care le poate concepe, iar substantele sale corporale sunt mereu amenintate de scurgere, de pierdere. In aceste momente de dezorganizare, bebelusul se simte nimicit, dezintegrat si are nevoie sa gaseasca un obiect securizant. Debutul gandirii apare sub efectul teserii unei legaturi cu obiectul extern maternant care va juca un rol de continere si va permite reprezentarea si simbolizarea angoaselor.

Eul-piele, concept introdus de Didier Anzieu, este definit ca o figurare de care eul copilului se serveste pe parcursul fazelor precoce ale dezvoltarii sale pentru a se reprezenta el insusi ca eu continand continuturi psihice, plecand de la experiente corporale. Corespunde momentului in care eul psihic se diferentiaza de cel corporal pe plan operativ si ramane confundat pe plan figurativ. Reprezinta o interfata, invelisul mediului maternal permitand individualizarea bebelusului si aducand confirmarea individualitatii sale.

A fi un eu inseamna a te simti unic.

Eul-piele degaja posibilitatea de a stabili frontiere si de a filtra schimburile.

Intr-un veritabil dialog cu valente terapeutice, copilul vorbeste despre gaurile care au aparut in invelisul ce il protejeaza, despre angoasele care ameninta psihicul copilului, dar si despre dorinta de reparatie, care nu poate fi realizata decat in legatura. Daca teserea este procesul originar, vorbim acum de o retesere, proces fundamental in cazul unei terapii ce vizeaza legaturile aflate in pericol sau in suferinta. O reparatie produsa la nivel intersubiectiv va produce un ecou si in planul intrapsihic, permitand copilului sa-si reconstruiasca continatorii.

Pierre Benghozi vorbeste intr-o astfel de situatie despre o efractie a continatorului, traita ca o violenta de catre subiect, ca o spatializare a psihicului, care daca nu va gasi resurse de mentalizare si elaborare, va produce o incorporare (in sensul criptei descrise de Abraham).

Asadar, aparitia si constructia eului-piele va permite ulterior si trecerea catre eul ganditor. Redau un fragment foarte relevant cu privire la aceasta trecere din interviul pe care l-am luat psihanalistului Massimiliano Sommantico, profesor cercetator la Universitatea din Napoli, membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza de Cuplu si Familie, despre contributia lui Didier Anzieu la clinica psihanalitica grupala:

Asa cum spune Didier Anzieu, incepand cu articolul din 1974 „La peau: du plaisir à la pensée” („Pielea: de la placere la gandire”),

toate mecanismele gandirii sunt dobandite sprijinindu-se pe o functie biologica (cand aceasta este sursa a placerii) si prin figurarea metaforica si metonimica a acestei functii.

Aceasta functie este cea a pielii si a placerii – precum si a neplacerii in patologie – pe care ea o provoaca in schimburile primare intre bebelus si mama. Si, pornind de aici, putem incepe sa vedem trecerea de la eul-piele la eul ganditor. Aceasta trecere, intr-adevar, poate fi inteleasa ca referindu-se la extensia functiilor eului-piele la eul ganditor, mereu sprijinindu-se pe ideea majora ca

gandirea tinde sa organizeze gandurile prin schema corporala.

A gandi psihanalitic, aceasta activitate psihica elaborata semnifica atunci a intelege lungul drum care a plecat de la piele, si prin eu a condus la gandire. Putem intelege cum gandirea are sarcina de a da consistenta si de a contine gandurile, de a le da viata in raport cu afectul, de a produce o inscriere a lor in aparatul psihic, de a le organiza

in sisteme de corespondenta, concordanta, convergenta, proportie, categorizare, clarificare,

de a le face sa circule intre eu si alte persoane si instante, de a reinvia energia psihica necesara gandirii, de

a gasi un echilibru intre placerea de a gandi si gandirea placerii

Pentru a incheia, amintesc ca in aceasta evolutie Anzieu a decis sa retraga cea de-a noua functie (toxica sau auto-imuna) din lista pentru a o consemna in categoria „travaliului negativului”, repunand astfel in discutie gandirea propriei opere.