S-ar produce o inundatie

Propun de aceasta data cititorului un articol despre rolul obiectului tranzitional si despre capacitatea de a folosi obiectul reprezentat de terapeut.

Copilul: acesta este un obertain
Terapeutul: la ce foloseste?
Copilul: sa tina robinetul care inchide si deschide apa. Daca n-ar fi robinetul s-ar produce o inundatie.
Terapeutul: inseamna ca robinetul este foarte important.

Un dialog de o mare expresivitate si plasticitate care permite celor doi participanti sa situeze simbolic atat registrul interior, cat si pe cel exterior, dar si puntea dintre ele. Copilul vorbeste despre un proces de a inchide si de a deschide si despre capacitatea de a tine sub control ceea ce se intampla in cadrul acestui proces. In absenta unui eu suficient de bine structurat si de pregatit pentru a construi relatii de obiect si a pastra obiecte interne bune, copilul are nevoie de ceea ce mijloceste aceasta trecere, de un obiect tranzitional.

Gasesc in acest sens extrem de graitoare afirmatia lui Winnicott despre functia si destinul acestui obiect tranzitional:

Obiectul tranzitional nu este niciodata sub un control magic, ca obiectul intern, si nici in afara oricarui control, asa cum este mama propriu-zisa. (D. W. Winnicott, Joc si realitate, Opere 6, Editura Trei, 2006)

De ce este folosit terapeutul (obertain) ca un obiect tranzitional si nu este folosita mama pentru a permite construirea acestei punti? Pentru ca mama s-a pus deja in functia robinetului, lasandu-si reveria sa produca iluzia controlului omnipotent al copilului si ferindu-l pana la un punct de acea inundatie. Iar, mai apoi, i-a inmanat copilului posesia acestui robinet, producandu-i deziluzia unei posesii absolute si permanente si obligandu-l sa renunte la obiectul fuzional si accepte pierderea sa prin separare. Obiectul paradisiac, iubit si avut candva in posesie, nu mai poate reprezenta acum o iluzie.

Vorbim despre capacitatea de a crea un nou obiect care sa sustina o iluzie si de capacitatea de a-l folosi.

Iata ce spune Winnicott despre capacitatea unui pacient de a folosi analistul si terapia sa:

Doresc sa inchei cu o observatie asupra actului folosirii [using] si folosirii [usage]. Prin „folosire” nu ma refer la exploatare. Ca analisti, stim cum este sa fim folositi, ceea ce inseamna ca putem concepe sfarsitul tratamentului chiar daca este la cativa ani distanta. Multi dintre pacientii nostri pot folosi obiecte, ne pot folosi si pot folosi analiza, asa cum si-au folosit si parintii si fratii si caminul. Cu toate acestea, exista multi pacienti care necesita ca noi sa putem sa le conferim capacitatea de a ne folosi. Pentru ei aceasta este sarcina analizei. (idem)

Asadar, subiectul poate folosi obiectul numai daca acesta supravietuieste distrugerii sale. Copilul avertizeaza si ameninta cu privire la posibilitatea unei inundatii care ar putea fi fatala. Capacitatea de a distruge obiectul incontinuu in fantasma face ca aceasta distrugere sa devina fundalul inconstient al iubirii unui obiect real, adica un obiect in afara ariei controlului omnipotent al subiectului. Daca analistul nu supravietuieste acestei distrugeri, atunci putem avea de-a face, dupa cum spune Winnicott, cu inca o analiza interminabila.