Un articol despre modul in care se reliefeaza in terapie figura paterna si despre rolul obiectului patern in derularea procesului terapeutic. Un dialog emblematic in lumina unui simbol devenit aproape universal si anume capitanul.

Copilul: bine, capitane!
Terapeutul: cine este capitanul?
Copilul: tu esti capitanul
Terapeutul: capitanul cui?
Copilul: al meu desigur, si al acestui vas

Precum multe alte profesii care au propria fantasmatica, si cea de capitan isi are povestile sale. Nu de putine ori acestea sunt despre un conducator, despre un protector al vasului, dar unul necrutator, autoritar sau pe alocuri chiar sadic. Nu este poate departe de mintea cititorului celebrul capitan al lui Freud din Omul cu sobolani, metafora a groazei si a placerii legate, precum si dovada de necontestat a atasamentului fata de figura paterna, oricat de inspaimantatoare ar fi ea.

Cuvantul capitan se incapataneaza sa apara la nesfarsit in acest dialog. Aparut de nicaieri, anonim pentru participantii la dialog, isi cauta o identitate. Experienta mea in lucrul cu copiii a descoperit treptat rolul pe care il joaca transferul patern in derularea procesului terapeutic. Daca persecutia obiectului matern este asociata unei oralitati canibalice, persecutia obiectului patern este asociata adesea unei amenintari de castrare, situata intr-o legatura de putere. Chiar si in cazul unei terapeut de sex feminin, cererea cea mai frecventa este aceea de a intra in jocul lor din ipostaza si din rolul tatalui si nu al mamei. Poate ca lucrul acesta se intampla si pentru ca maternajul este implicit o trasatura a cadrului si devine o parte componenta a procesului asupra careia nu mai exista nici o indoiala.

Situarea copilului fata de terapeutul-capitan este una ambivalenta, amestecand supunerea netagaduita si increderea desavarsita cu indoiala si protestul tacit fata de aceasta supunere. Copilul simte nevoia sa provoace si sa experimenteze potentiala cruzime a tatalui, precum si limitele puterii sale de pedeapsa. Pentru aceasta el se ofera a fi luat in posesie si a constitui un intreg impreuna cu terapeutul. Este important ca terapeutul sa poata accepta si sa poata contine trecerea prin aceasta figura cruda si atotputernica, pentru a permite ulterior copilului sa constate dorinta sa de control si propriile fantasme de putere si de luare in posesie.

Vorbind despre rolul tatalui in dezvoltarea copilului, Andre Green afirma ca rolul sau este capital. El este continatorul nebuniei materne care se exprima in iubirea pentru copil. El este cel care poate pune o limita iluziei omnipotente a copilului si obliga la constientizarea faptului ca iubirea copilului nu ar putea doar ea in sine sa o satisfaca pe mama.

El este, ca sa zicem asa, garantul transformarii acestei nebunii si a evolutiei sale spre inevitabila separare si, ulterior, reprezentantul interdictiilor oedipiene. Si pentru ca el insusi este continatorul angoaselor mamei si obiectul altor satisfactii pulsionale (sexuale mai ales) care nu vor fi astfel nevoite sa se descarce asupra copilului. (Andre Green, „Pasiuni si destine ale pasiunilor”, in Psihanaliza cazurilor-limita, Editura Trei, 2006)

In absenta tatalui care este un element de mediere intre mama si copil, subiectul va fi constrans sa-si mobilizeze pulsiunile de distrugere ca mijloc de a pune capat relatiei fuzionale cu obiectul primar.

In sensul acesta, copilul fantasmeaza si pretinde aparitia unei figure paterne, chiar cu riscul ca aceasta sa fie mai puternica ca el si chiar necrutatoare cu el, sa deposeze de iubirea exclusiva purtata mamei si sa reclame acea iubire.