 |
| Forest Whitaker cu Rashomon pe piept |
Ce este trecutul
si cum poate fi reconstruit adecvat este o tema importanta pentru psihanaliza.
In cabinet, memoria individuala este fragmentara, impiedicata si insala de
multe ori. Ea este autentica cand produce secvente care sunt confuze si par la
limita intre s-a intamplat sau nu s-a intamplat. Este greu de stabilit daca ce
este produs in fluxul asociatillor este real, in sensul realitatii care este
ceruta de stiinta, un real empiric cu dovezi clare. De fapt, terapia nici nu
isi doreste asta, ci este interesata de posibilitatea de vindecare, de
articulare a unor experiente care sunt disociate, tinute intr-un teritoriu
straniu, al fantomelor. Terapia poate sa dezgroape, iar prin asta sa recreeze
din nou un bantuit, o experienta de neinteles.
Bantuitul este
traumaticul care te locuieste. El este de multe ori colectiv, si in filme se
revine la el pentru a-l retrai si a-l regandi diferit. El poate sa fie o
revolutie, o crima, un incest, o cearta intre doi indragostiti, sau o bataie cu
o curea dureroasa. Traumaticul nu se lasa eliminat si, ca o buna fantoma, revine
in mod necesar. Traumaticul incearca sa fie prelucrat, transformat in altceva,
si vitalitatea lui provine din faptul ca e o rana supuranda.
care ataca direct calitatea de negandit a trecutului sau imposibilitatea de a-l
cuprinde cu ambele brate este Rashomon (Akira Kurosawa, 1950).
In filmul lui Kurosawa, trei povesti se tes in jurul unui eveniment care, ca un bantuit in cabinetul
unui psihanalist, nu se lasa stiut cu adevarat. Dar nu vreau sa vorbesc despre Rashomon aici, desi Rashomon leaga strans cele doua filme despre care vreau sa vorbesc,
Ghost Dog (Jim Jarmush, 1999), si A fost sau n-a fost (Corneliu
Porumboiu, 2006). In Ghost Dog, o tanara
care se gaseste in apartamentul unde un mafiot este ucis de personajul Ghost Dog (Forrest Whitaker) ii
daruieste o carticica cu titlul de Rashomon
samuraiului negru. Cartea ajunge dupa asta la prietena samuraiului, Pearline, o fetita pe care Ghost Dog o sfatuieste sa o citeasca cu atentie. Rashomon, ca trecutul care se lasa ingropat cu greu, este recurent
in filmul lui Jarmush.
 |
| Ghost Dog si Pearline, discutand despre Rashomon |
fost, avem un trecut care scapa printre degete jurnalistului, profesorului
de istorie si pensionarului, adunati intr-un studiu de televiziune. Ei trebuie
sa reconstruiasca ce s-a intamplat la revolutie si, ca in cabinetul unui psihanalist, trecutul pare confuz, ca un organism viu care isi schimba forma in
permanenta. Trei puncte de vedere sunt mobilizate pentru a ne arata din nou cat
de personala e experienta unui eveniment si cat de greu se stabilieste un acord
legat de ce s-a intamplat.
 |
| In A fost sau n-a fost, pensionarul, jurnalistul si profesorul de istorie |
1989 este unul din traumatismele care se vrea prelucrat in imaginatia noulul
val romanesc in cinematografie. Alaturi de filmul lui Porumboiu, filmele Hartia va fi albastra (Radu
Muntean, 2006) si Cum mi-am petrecut sfarsitul
lumii (Catalin Mitulescu, 2006) incearca sa produca o descriere a momentului
politic central al istoriei recente romanesti. Filmul lui Porumboiu produce o
iluzie neorealista puternica, simpla, pentru ca descrie viata „reala„ a
oamenilor din Vaslui. Un profesor de istorie alcoolic, cu datorii. Un jurnalist
cu amanta si cu isteria ca este folosit si abandonat. Un pensionar care este de
folos ca Mos Craciun. Porumboiu vrea sa aduca realitatea in fictiune, cu intentia
de distruge cumva iluzia ca ne arata o fictiune. A fost sau n-a fost ar putea sa fie documentar, desi multe zone
ingrosate in film au intentia de a semnala ca filmul este inca artistic. Dar
filmul lui Porumboiu ne spune cat de greu se ajunge la a descoperi ce s-a
intamplat cu adevarat in trecut. Impotriva unui val de idealizare, care face
din trauma revolutionara un eveniment de celebrat si atat, Porumboiu ne arata
cat de complicata este memoria individuala. Decembrie 1989, prin fastul
omagierii televizate, ingroapa o rana care inca vorbeste de un moment special,
greu de confiscat de o singura naratiune. Filmul lui Porumboiu ne aduce in fata
ochilor senzatia ca trauma este inca reala, dar in acelasi moment al
vizibilitatii ei o face imposibil de inteles. Trecutul este mort pentru
Porumboiu, pierdut in spatiul a trei personaje care au o relatie vaga, incerta
si inconstienta cu el.
Jarmush, Ghost Dog, ne ofera o lectie
mai buna legata de cum putem prelucra trecutul. Jarmush propune un experiment
aproape imposibil, adica sa ne imaginam un fost membru al unui gang intr-un
oras generic pe coasta de Est care traieste dupa codul strict al samurailor. Ghost Dog incarneaza un samurai modern
care traieste nu pentru sine, ci ca retainer,
pentru omul care i-a salvat viata si care i-a devenit stapan. Ghost Dog incalca cu buna stiinta regula
dupa care trebuie sa ne imaginam personajele ca noi, traind intr-o lume
democrata, in care suntem suntem egali atat cu presedintele de bloc, cat si cu
presedintele tarii. Dar Ghost Dog,
prin faptul ca are un personaj care traieste pentru un stapan, sugereaza un
timp pre-modern, aproape disparut, cu loialitati care trec dincolo de
egalitatea cetateneasca. Ghost Dog
este trecutul viu in filmul lui Jarmush. El este mobilizat pentru a ne arata ca
exista eroi, pe care ii putem admira, care traiesc pre-modern si in acelasi
timp demn. Ghost Dog nu ingroapa
trecutul intr-un spatiu indistinct, intr-un moment inconstient care nu poate fi
citit. Ghost Dog aduce trecutul in
fata ochilor si ne arata cum se poate trai altfel, dupa un cod pe care aproape ca
l-am uitat. Este ca si cum profesorul de istorie din filmul lui Porumboiu ar
trai in prezentul revolutiei din 1989. Ghost
Dog, in loc sa condamne trecutul la uitare, il prelucreaza si ne spune
noua, modernilor, ca poate etica noastra democrata e gresita. Si ca trebuie sa
ne imaginam trecutul diferit si sa depasim un moment trist al cinematografiei
romanesti, in care vitalitatea unui eveniment unic cum este decembrie 1989 este
ingropata intr-un gest al neputintei. Ghost Dog ne spune ca trecutul poate fi atins si prelucrat, iar
vitalitatea lui poate sa dechida noi moduri de a trai politic.
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
