 |
| Carl Rogers |
Clipul pe care il atasez aici a fost multa vreme celebru in scolile unde se preda psihoterapia. In el, Carl Rogers isi articuleaza filosofia terapeutica intr-o sedinta cu o clienta, Gloria. Sedinta a fost filmata in 1965 pentru a arata diferentele intre stilul umanistic al lui Rogers si alte scoli terapeutice, cum ar fi terapia gestaltista a lui Fritz Perls si terapia orientata rational a lui Albert Ellis (precursoarea terapiilor cognitive behavioriste de astazi). Sedinta este in cateva episoade pe Youtube si aici arat doar un fragment al sedintei. Ellis si Perls au lucrat si ei cu Gloria pentru a-si prezenta stilul de lucru.
Cauti un psihoterapeut in Bucuresti? Iata recomandarile noastre
Dar mai intai, Carl Rogers.
Ah, sa nu uit. Pentru cei care sunt curiosi in legatura cu diferite stiluri de interventie terapeutica, videoclipul este o buna introducere in realul unei sedinte.
Terapia centrata pe persoana a lui Rogers exclude multe din conditiile formale de lucru din psihologia psihanalitica. Nu exista canapea, interpretare, discutie despre copilarie, analiza a visurilor ori analiza rezistentei sau transferului. Terapia lui Rogers este o reactie impotriva dominatiei psihanalizei in psihologia americana din anii ’60. Ceea ce vrea Rogers este sa actualizeze potentialul uman care se gaseste in fiecare dintre noi. Pentru asta, se foloseste de trei caracteristici importante care, crede el, trebuie sa fie prezente in oricare relatia umana de succes: autenticitate, empatie si o valorizare pozitiva a celuilalt fara conditionare.
Psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger
Cele trei elemente sunt folosite cu abilitate in sedinta cu Gloria. Va las pe voi sa judecati daca Rogers este eficient in interventia lui. Gloria are treizeci de ani, este divortata, are relatii cu barbati necasatoriti si minte la intrebarea fiicei daca este interesata de alti barbati. Se simte vinovata pentru ca, pe de o parte, vrea sa cunoasca alti barbati, dar pe de alta parte nu vrea ca fiica ei sa stie asta. Suntem in 1965, cand o relatie in afara casatoriei este privita ca aproape imorala.
Intrebarea mea este daca ati lucra cu un terapeut ca Rogers? E indeajuns sa lucrezi in aici si acum, cu accentul pus pe autenticitate? Sau poate ati avea nevoie de mai mult in terapie, de interpretare, de analiza copilariei sau de analiza transferului?
 Bogdan Popaeste pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
O intrebare destul de sugestionabila la sfarsitul articolului. Chiar si asa, o sa raspunand spunand ca nu as prefera nici una din cele doua orientari expuse mai sus. Ce as lua din amandoua ar fi atitudinea sustinatoare si autenticitatea rogersiana -plus cate ceva din Yalom si existentalism- si demersul de analiza, interpretarile din psihanaliza. La sfarsit, ceea ce conteaza cu adevarat e relatia care se stabileste intre client si terapeut.
Si ai facut un cocktail terapeutic de mare succes… As vrea sa vad cum ai pune in practica acest eclectism.
Mie mi se pare ca discutia se muta din paradigma tehnica-abordare teoretica in cea a personalitatii terapeutului. Sau ca aici ar merita sa gandim mai degraba.
Ce mi se pare straniu este ca aceeasi Gloria, imbracat identic vine in terapie "demonstrativa" si la Fritz Perls. Gloria o fi "pacienta de serviciu"?
exact asta a fost ideea, ca Gloria sa treaca prin trei forme diferite de psihoterapie. a scris si Bogdan in articol acest lucru.
Eu ma gandeam ca Rogers a reactionat la un anumit mod de a face psihanaliza. De asta am pus alegerea in termeni de fie autenticitate si aici-si-acum, fie interpretare de transfer si analiza copilariei. Inteleg de ce nu trebuie sa fie ori-ori, si cred ca sunt de acord intr-o buna masura cu raspunsul tau. Dar mi se pare ca a vorbi doar despre relatie e prea putin. Relatia in terapie nu poate fi doar postulata; ea trebuie sa fie gandita metodologic. Cateodata, de pilda, relatia de tip aici-si -acum, autentica, poate sa fie in conflict cu distanta interpretarii. E important ce alegi sa spui si cum o spui, nu crezi?
A separa net relatia in aici-si-acum (interpretare in transfer) de interpretarea clasica de transfer e mai degraba didactica. La un moment dat Rogers ajunge la un continut din copilaria Gloriei si nu-l ocoleste. Felul lui de a o intelege pe Gloria e foarte acordat la ea, asta simti cand vezi sedinta. Comparativ, Fritz Perls pare o catastrofa, desi e aproape evident ca Gloria il proiecteaza ca fiind o instanta severa. Cu Perls Gloria este in transfer, pe cand cu Rogers Gloria se afla in predispozitie transferentiala.
Poate de aceea cu Rogers poate colabora si cu Perls nu. Sa nu uitam ca ne referim la sedinte de inceput.
De ce am alege o relatie distanta in locul uneia empatice? Pare o intrebare retorica, si totusi, nu e chiar asa, nu crezi?
O relatie distanta nu implica un pericol… Relatia terapeutica creaza adesea mari dificultati. Din punctul meu de vedere, a facut o alegere cat se poate de "logica" la momentul respectiv.
Idem si in ce priveste alegerea unei relatii de prietenie cu Rogers. Daca l-ar fi ales ca terapeut pe el, relatia de prietenie cu acesta, ar fi fost foarte greu de stabilit ulterior, daca nu chiar imposibil.
Ioana, mi se pare foarte interesanta interpretarea ta, mai ales daca adaugam doua elemente la ce spui. Parte a aranjamentului cu Gloria a fost ca ea sa aleaga un terapeut dintre cei trei dupa sedintele initiale. Din cate am citit pe un blog, Gloria l-a ales pe Fritz Perls, dar a avut o relatie de prietenie cu Rogers. E interesant ca l-a ales pe Perls, nu? Pare o intrebare retorica, sau poate ca nu?
Altfel, ma enervez usor ca in toate sedintele astea psihologice vorbim de Anna (ca in Anna O), de Dora, si Gloria, pe cand doctorii au intotdeauna doua nume, sau sunt identificati dupa al doilea nume (ca in Rogers). Ma rog, lucrurile s-au schimbat astazi.
Referitor la ce alegi sa spui si cum o spui, cred intr-adevar ca este foarte important lucrul acesta pentru ca ce si cum spui denota ceea ce simti pentru pacient si ce-ti doresti in relatia cu el. In acelasi timp, cu cat esti mai preocupat de aspectul acesta: "ce si cum spui", cu atat inseamna ca impasul relatiei este mai puternic pentru ca situatia de impas il face pe analist sa nu mai fie spontan si deci, il face mai putin autentic. De multe ori, metodologia ne serveste apararilor in relatia cu pacientul.
Foarte interesant cum Gloria l-a ales pe Pearls. Asta e subiect de reflectie serios pentru mine. Adica, intre Rogers si Perls (care sa fi fost al treilea?) Rogers pare mult capabil de identificare cu ea, si totusi alegerea pacientei e aceea a unui tata sever, cu care de data asta se poate certa. Cu Rogers cum sa te certi? Ce ti-e si cu transferul, si cu repetitia…
Referitor la ce spui, Georgiana, atunci cand esti "acordat" nu te afli in pozitia de a fi preocupat de "ce si cum spui", banuiesc. Pur si simplu asculti si raspunzi. Care tehnica? Dupa mine, asta este tehnica. In rest, defense care de care mai absconse.
Mai tarziu, Gloria a regretat "decizia" (am pus ghilimele pt ca nu a mers de fapt la nimeni in terapie, ci era o optiune de genul "in caz ca") si a dezvoltat o relatie personala cu Rogers.
Carl Rogers, terapeut adevarat! Terapia lui, sublima. Sunt si in Romania astfel de terapeuti, autentici, umani, eu insami sunt in rodul unei astfel de experiente salvatoare pentru mine, post-trauma. Asta dupa ce am avut mari dezamagiri si am renuntat la 2 terapeuti de formare psihanalitica, terapia in sine si abordarea persoanei mele fiindu-mi de nici un folos, chiar distructiva. Ma bucur ca am evadat de pe canapea in 2 randuri si finalmente am descoperit si urmat consilierea de tip Rogers.
Pentru videoclipul postat, as adauga ca nu era vorba doar de lucrul cu Gloria al lui Ellis si Perls si antiteza lui Rogers fata de acestia, ci era chiar de antiteza cu Freud si psihanaliza "lui". A se vrea sa cunosti alti barbati e, poate, un instinct animalic "normal" la noi, femeile, iar ascunderea de copil si chiar de partenerul de viata poate fi o povara, asumata sau nu. Iar drumul ales, asemenea. Fie cu sau fara de intoarcere.
Cum se spune mai sus de catre domnul autor B.Popa, in 1965 " o relatie in afara casatoriei este privita ca aproape imorala". E ceva diferit azi? Ca in societatea romaneasca de astazi si in tabloide si nu numai se prezinta sexul animalic si e puzderie de femei usoare, indecente, promovandu-se incultura si mizeria morala, stim. Dar asta nu inseamna ca o relatie extraconjugala poate fi categorisita "morala", indiferent de 2013 sau 1965.
E firesc ca bolnavul, pacientul, sa fie in centrul atentiei terapeutului, "medicului", e absolut necesar ca scopul sa fie vindecarea pacientului, nu terapia in sine si subsumarea indelungata financiara, ca si subjugarea persoanei ce apeleaza la terapie, precum e in psihanaliza si terapia psihanalitica. Terapia lui Rogers, cu persoana (pacientul) in centrul terapiei, cu vindecarea pacientului "doftoricit" ca scop intrinsec si exclusiv directionata pe pacient este dupa parerea mea, cea corecta, adevarata, "normala". Psihanaliza e in continuu regres in toata lumea si cu efecte nefezabile asupra pacientului, chiar condamnabile si nocive asupra lui.
Mentiune, pentru posteritate: cei 2 psihanalisti-terapeuti la care am fost indrumata sa merg si au fost nefasti asupra mea sunt, cu siguranta, mentori pentru multi privitori sau scriitori de pe saitul acesta, pe care l-am descoperit cu placere de cand m-am reintors in Bucuresti.
Indraznesc sa recomand tuturor sa caute terapeuti neafectati si nepracticanti de psihanaliza, desi e probabil pentru asta sa deranjez si sa nu doriti sa publicati postarea. Psihoterapia centrata pe persoana a lui Rogers are deja 12 ani de actiune in tara asta, inclusiv eu sunt beneficiara directa a ei.
S.I.
Intrebarile mele ar fi diversificate astfel:
1) Pentru terapia rogersiana:
Ce te-ar impiedica sa fi autentic? Cat de mult ai dori sa iesi din zona de comfort? Si cat de efectiv ar fi sa lucrezi aici si acum?
2) Pentru terapia gestaltista:
In ce masura te-ar stimula o discutie in contradictoriu? Ce pulsiuni, emotii sau afecte ar trezi in tine, tehnicile paradoxale folosite cu maiestrie de Perls? Cum ai putea gestiona inlantuirile vicioase ale reprezentarilor tale pentru a iesi din propria carapace iluzorie?
3) Pentru terapia rational-emotiva a lui Ellis:
Ce impact au gandurile disfunctionale sau functionale in viata ta de zi cu zi? Care e viziunea sau credinta ta despre viata, ceilalti si mai ales despre tine? Ceea ce credem e si ceea ce intrepretam?
&S.I: Cand am spus ca Gloria a avut o relatie "in afara casatoriei," m-am gandit ca Gloria e divortata si se simtea vinovata si rusinata ca are iubiti. In 1965, pentru o femeie in America sa aiba relatii sexuale ca femeie divortata era un subiect dificil, mai ales daca femeia avea copil. Poate sunteti de acord cu mine ca astazi lucrurile sunt usor diferite. O femeie nu mai este atat de blamata daca este divortata si are relatii intime. Cat despre moralitatea unei relatii extra-conjugale, eu cred ca sa sunt cazuri cand relatiile de tipul asta sunt morale.
Cat despre cat de distructiva e psihanaliza, eu v-as ruga sa nu generalizati la intreaga comunitate de psihanalisti. Eu cred ca terapia mea psihanalitica imi este benefica.
Citind schimbul de opinii din ultima perioada am o intrebare pentru anonimul S.I.
Credeti ca Rogers este Rogers pentru ca face terapie rogersiana, sau pentru ca aceasta este structura lui de personalitate?
Eu inclin sa cred ca indiferent de tipul de terapie pe care-l practicam, conditia fundamentala de om este cea care ne structureaza relatia si modul de a-l asculta pe celalalt.
Sunt sigura ca pe lume exista si rogersieni narcisici. Cat despre psihanalisti, formarea este atat de lunga si cerintele atat de severe pe alocuri (vezi durata si conditiile analizei, partea teoretica sau numarul de supervizari si durata lor, de pilda) incat sansele de a intalni un psihanalist care sa nu fie in contact cu propriile probleme sunt considerabil mai mici decat in cazul terapeutilor din alte formari, mult mai putin preocupate de calitatea parcursului formativ decat SRP-ul.
Va inteleg gratitudinea, dar banuiesc ca i-o datorati celui care v-a ajutat, si nu directiei terapeutice.
Mai adaug doar ca si psihanalistii sunt empatici, si ei sunt centrati pe persoana, indiferent daca functioneaza in alta scoala formativa. Empatia nu poate fi confiscata de niciuna din directii…
O durata lunga a formarii inseamna cantitate, nu neaparat calitate.
O durata lunga a formarii (ceea ce presupune doar una din conditii) da sansa celor doi sa-si aprofundeze problemele. Iar fara a ne cunoaste bine problemele cum le-am putea rezolva?
Desigur, costul e frustrant, dar relatia rascumpara efortul (nu e valabil pentru toti, evident). Iar daca nu, cine ne-ar putea obliga sa ramanem intr-un contract nefavorabil noua?
Marx zicea, parca, si sa ma corecteze aici cei care stiu, ca ceea ce genereaza calitate este chiar cantitatea.
Sa nu uitam ca analizantii platesc pentru ora de "relatie". Oare se poate vorbi de o relatie autentica de la egal la egal atunci cand unul plateste ca sa fie in relatie, iar celalalt nu il accepta decat in schimbul unei sume de bani?!E mai degraba vorba despre orice relatie medic-pacient, cu deosebirea ca dureaza mai mult si exclude orice contact in afara cadrului. Desigur, asta in cazul analistilor profesionisti care se respecta respectand codul deontologic.
Cantitatea genera calitatea in fosta societate socialista, asta e stiuta. Pacat daca intr-o formare singura calitate principala e…cantitatea!
Ioana cred ca pornea de la premisa ca relatia terapeutica este una de calitate pentru ca daca nu este asa, atunci cel mai bine este fara… Deci, daca vorbim de o relatie buna, atunci e bine ca frecventa sedintelor sa fie mai mare, adica mai bine "bun si mult" decat "bun si putin". 🙂 Daca frecventa e mare, 3-5 sedinte pe saptamana cum se practica in psihanaliza, contactul cu analistul este mai strans si pacientul dobandeste o schimbare mai profunda a felului sau de a fi pe care doreste sa si-l modifice. Asta se intampla pentru ca plasticitatea neuronala a pacientului va fi activata mai mult decat daca intalnirile sunt mai rare. Felul nostru de a fi este inscris neuronal. Asta inseamna "cantitate" in psihanaliza.
Intalnirile prea dese scurteaza timpul de reflectie asupra continutului adus si duce la dependenta de analist. Analiza e reusita cand analizandul nu mai e dependent de analist – adica devine exact cum era la inceputul analizei. Tocmai de aceea candidatul ideal pentru analiza este tocmai acel ce n-are neaparata nevoie de ea, nu-i asa? 🙂
Reflectia pacientului asupra continutului adus ii creste acestuia controlul constient asupra propriei persoane si asupra relatiei dar, de obicei, siguranta oferita de acest control este produsa de anxietatea profunda traita in relatie la nivel implicit procedural.
Cred ca e bine ca pacientul sa traiasca in relatia cu analistul cata dependenta este el in stare (si cata poate suporta si analistul) pentru ca iesirea din maxima lui dependenta va fi o experienta corectiva grozava.
Sunt de acord cu a doua fraza.
Nu prea am inteles-o pe a treia. Va referiti la ideea cunoscuta cum ca pacientii nevrotici sunt mai usor de suportat in analiza decat cei psihotici, de exemplu? Probabil!
Discutiile astea constituie pentru mine o indicatie clara a neclaritatii subiectului.
Cand Ciprian T. califica formarea ca traumatica are probabil in vedere si costul ridicat al unei cure psihanalitice pe care nimeni, dar nimeni nu ne obliga sa-l platim. Unii prefera o "intalnire rogersiana" pe saptamana, altii 3,4,5, cu un analist, pe divan. A incerca sa intram intr-o competitie de argumente in favoarea uneia sau alteia din alegeri mi se pare fals, cata vreme adevarata miza a discutiei sta intr-o dimensiune diferita a problemei, care e, cred, de ordin afectiv. Am sau nu nevoie de cineva cu care sa-mi inteleg problemele (ceea ce inseamna sa admit ca am probleme), sunt sau nu dispus sa platesc pentru asta pretul care mi se cere.
Georgiana are dreptate cand spune ca schimbarea este mai profunda in conditiile unei relatii mai stranse si, desigur, bune, pentru ca altfel, cum am putea sa ramanem intr-o relatie stransa fara sa avem beneficiul de a fi intelesi?
Asta spune si S.I., banuiesc, atunci cand descrie trecerile sale prin doua experiente anaitice nereusite.
Concluzia mea este ca psihanaliza poate fi dezamagitoare cand este practicata la modul intelectiv si mai putin empatic, iar frustrarea adaugata de plata inrautateste lucrurile.
Kohut are perfecta dreptate dupa mine cand spune ca pacientul isi doreste sa fie iubit. Banii incurca rau lucrurile aici, cel putin pentru cei care nu cred ca pot fi iubiti si altfel decat pe bani si nu iau in calcul ca si analistul e o fiinta cu oarece nevoi. Da, psihanaliza costa, si Rogers costa, totul costa, a fi viu costa. Trist, nu-i asa?
Formarea nu are cum sa nu fie intr-o anumita masura traumatica pentru ca in primul rand implica dureri de crestere ca sa zic asa. Dureri de crestere incepi sa simti cel putin din momentul in care parasesti uterul matern. Apropo de costurile financiare, exista cazuri in care nevroza formarii este intr-adevar foarte mare si omul isi ia de la gura lui si a copiilor ca sa investeasca in "devenirea profesionala" iar decizia asta e mai mult determinata de nevoi nevrotice decat de ratiunea unei investitii profitabile. Intr-o astfel de situatie, eventualul profit va lua mai mult forma vindecarii personale (conditie fara de care oricum nu e posibila meseria de psihoterapeut sau psihanalist).
Eu sunt adepta a 4-5 "intalniri rogersiene" pe saptamana, adica a psihanalizei relationale. 🙂
Celor care au avut "experiente nereusite" le recomand sa incerce sa afle ce obiective au reusit sa atinga in cadrul acelor experiente. Adica, ipoteza mea este ca din start ei au avut sa zicem… doua obiective complet opuse. Experienta nereusita de fapt a reusit sa il atinga pe unul dintre ele (probabil obiectivul inconstient) iar pe celalalt (obiectivul declarat), nu a reusit. Afirm, deci, ca ar fi un foarte mare castig pentru cei cu experiente "nereusite" sa descopere ce contributie au avut la respectiva experienta (chiar si faptul de-a-si fi ales aiurea partenerul de interactiune). Intotdeauna un loc intern al controlului evenimentelor vietii noastre ne ajuta in dezvoltarea personala.
Imi place cum intelegi experienta nereusita ca o potentiala reusita. De pilda, un analizand care paraseste cura si pe analist, se separa, ca alternativa la incapacitatea de a se separa in relatia de cuplu sau cu un parinte. E o deschidere si asta, neindoielnic.
Cat despre durerile de crestere, depinde probabil de cat de mult iti doresti sa ramai copil.
A lua de la gura copiilor pentru analiza mi se pare periculos. Ca analist, n-as ingadui asta.
Nu totul costa, iubirea nu costa, iar atunci cand costa nu se poate numi iubire. Daca totul ar fi trist in lume, nici nu s-ar merita sa traiesti.
@ ioana m. : "georgiana are dreptate cand spune ca schimbarea este mai profunda in conditiile unei relatii mai stranse"
dar ce schimbare, ce tip, ce consecinte pentru pacient, mai conteaza? sau doar "relatia mai stransa", "maxima lui dependenta" (a pacientului) cum se afirma tot de georgiana branistenu, mai conteaza? sau doar terapia cat mai lunga si "sufocarea" pacientului (dependenta endemica a sa) pana la a se auto-seduce de terapie in atata incat, precum dependentii de etnobotanice, isi dau orice suma de bani avuta sau de care pot face rost (indiferent cum) cu voluptate nebuna pshihanalistului?
@anonim 15:52 : cam cum zici tu, 'sa nu uitam ca analizantii platesc pentru ora de "relatie". ' stadiul transferului indus, atractie erotica, nu? 🙂
am parcurs cu interes alte comentarii si articole de pe sait. destul de putina aplicatie practica, mult pro-manifest si militantism.
as fi in stare sa pun pariu ca mai toti care abordeaza subiectul prezent aici sunt ei insisi necunoscatori in realitate ai terapiei lui rogers si au la bord experiente in care au fost (sau sunt) legati ombilical si psihotic de terapeutul psihanalist, pana la a-si vinde lucruri din casa ca sa nu rateze luuuuunga terapie (scuze, "asa-zisa"), pana la a pierde contactul cu realitatea si a o ignora, a sucomba…uman ("functional", daca nu e prea dur termenul) si a traumatiza orisice legatura persoanala (partener/a, co-familial samd), dupa care oricum nu pot nici ei, nici orice alt analizator sa spuna nici daca sunt cu adevarat "vindecati", macar ameliorati in raport cu inceputurile asezarii pe canapea, daca au dobandit cu adevarat un echilibru emotional interior, dar si exterior (cum altfel sa existi fara relationare cu cei din jur, familie, parinti, copii, prietene/i etc? existi altfel?) si nici daca nu cumva "boala" e mai mare la cel/cea de pe fotoliu, nu de pe canapea.
grunbaum, eliberatorul…
adaug: "am invins, am invins!", ar zice pacientul ridicat netulburat de pe canapea, post-"luminita de la capatul tunelului", post-"insight" ( 🙂 planul trebuia bifat, la un moment dat ), recuperand "amintiri uitate", scapand de toate…, "fericit". gata sa imbrace camasa de forta sau "admirand" deshertul din jur sau imbalsamat de "eu si nimic" sau… saracul pacient!
@ ioana m : "a lua de la gura copilor pentru analiza mi se pare periculos". subscriu.
dar iar as mai pune pariu, de la anonim la…ioana m., ca asta vi s-a intamplat mai tuturora "dependentilor" si nu odata, de dragul (drogul! drogul?!) nesepararii de psihanalist, al luuuuungii terapii "intretinute", boala-lunga… ce e "dupa", in afara de "exclusivul eu" (ce o mai fi reprezentand "eul" ala)? parintele fara casa, sotia fara medicamente, copilul fara mancare si nu numai, rate neplatite, curent taiat, diverse frumususeti. farmecul vietii. "merita", se "merita"!? "singur impotriva tuturor". dar "victorios"! pacientul, desigur 🙂 .
sa tot fugi de terapia rogers sau alternative si sa "faci" pihanaliza/ cura psihanalitica!
"ca analist, n-as ingadui asta". ce surpriza placuta, chiar la ultima fraza a lecturii mele actuale pe aici intalnesc o propozitie de, cum sa zic, om. felicitari, ioana m.! fara urma de sarcasm. e un motiv bun de "dependenta" de a reveni. poate nu chiar singurul…
S.I.
As vrea sa adaug cu parere de rau ca aparenta de "pro-manifest si militantism" nedublata de relatari din experienta clinica a fost cumva impusa de cititori (interesant, anonimi de obicei) care au atacat vehement incercarile de a prezenta fragmente clinice in paginile revistei. Mie imi lipsesc articolele Cristinei C. pe care le urmaream cu atentie, de pilda.
Dar cine impiedica pe adultii care urmeaza o analiza sa expuna fragmente clinice din propria lor analiza? Ei n-ar incalca niciun cod deontologic si/sau etic, nu? Nu trebuie sa ceara acordul analistului pentru a face asta , doara… in schimb, invers, ar trebui.
Banuiesc ca sunt cititori ai revistei care sunt in analiza sau poate chiar psihanalisti doritori sa aduca relatari din propria lor analiza.
Aici ar fi o discutie interesanta pentru mine de purtat. Dar, totusi, de ce credeti ca un analizand n-ar trebui sa ceara acordul analistului pentru a-si povesti analiza? Doar pentru ca o plateste? M-ati facut foarte curioasa.
Confidentialitatea este conditie obligatorie numai pentru analist/terapeut, nu pentru pacient.
Analistul care interzice relatarile din analiza comite un abuz de autoritate, parerea mea. Acesta infantilizeaza analizandul, practic il trateaza ca parintele care interzice copilului sa povesteasca ceva din familia lor altora. De ce? Pai ca sa nu afle si altii si sa-si dea cu parerea ce fel de tata/mama este, sa nu-l compare cu alti parinti mai buni, sa nu afle ce face el gresit…uneori sa nu afle autoritatile ca parintele abuzeaza copilul, etc…diverse motive. Motivele analistului care cere secret total pot fi asemanatoare.
…Ca pacientul decide sa nu vorbeasca in fata rudelor sau a colegilor dupa ce i-a barfit la greu in analiza, asta e altceva. 🙂
Cred ca o intrebare buna in contextul asta ar suna asa: de ce sa dezbati cu ceilalti analiza ta, in loc sa faci asta acolo unde ea se produce?
Adica mai bine sa dezbatem analiza altora (in alt loc decat acolo unde e "produsa"), decat analiza proprie, asa-i? Nu e putina …ipocrizie in cererea de exemple clinice din analiza altora, totusi?
Vasile Dem. Zamfirescu si-a prezentat fragmente din propria analiza in cartea "In cautarea Sinelui" si nu pare ca a cerut acordul analistului sau, Eugen Papadima, sau cel putin nu scrie despre asta.
Astia care sunt (sau se "dau")…"mari" in psihanaliza, precum Zamfirescu, Lopoev, Cambosie, Orasanu si asa mai departe obtureaza posibilitatea de afirmarea a celor mai tineri, tin in supervizari absurde fara rost doar pentru a lua bani, cam la fel cum fac cu pacientii "normali", disperati dupa bani.
Cum sa aiba cineva vreo sansa sa se faca cunoscut cand pana si pe sait au scos toate numele din "noul val" ? Sunt si in afara de Bucuresti psihanalisti ce isi fac cu pasiune meseria, au pacienti, contribuie activ la dezvoltarea psihanalizei, acumuleaza experienta, fara tam tam si fara disperare obsesiva dupa bani.
Conducerea serepista ar trebui sa nu mai subjuge membrii, sa lase orgoliile penibile si obsesiva disperare dupa bani, sa lase si supevizarile de sute de ani in care tintuiesc pe cei tineri care muncesc cu adevarat, care vor sa performeze si chiar o fac.
Daca Zamfirescu si-a publicat parti din analiza sa cu Papadima, sa fie sanatos, care e problema?
Eu cred ca fara supervizare meseria asta ar fi imposibila. Sa fereasca Dumnezeu de terapeuti care cred ca stiu totul…
Eu as putea continua, fereasca Dumnezeu de terapeuti care iti spun 'nu as avea voie sa faca asta, nu e etic. daca ar afla supervizorul meu, ar fi foc si para".
Mihaela
Psihanaliștii ? Narcisici grandomani și paranoici, oameni (?), care traumatizează și retraumatizează, nu recomand nimănui, feriți-vă de ei !