Pe Youtube exista un filmulet extraordinar produs de Arte despre Judith Butler. Butler este un filozof important al teoriei genului, a sexualitatii si a psihanalizei. Ea, impreuna cu cativa critici literari ca Eve Sedgwick, a produs o schimbare fundamentala in mediul academic american in teoriile de gen si sexualitate. Dupa anii ’90, cel putin dupa Gender Trouble, cartea care a lansat-o pe Butler, ea a prelungit, poate periculos, feminismul in teorie queer. Cu alte cuvinte, in loc sa vorbeasca de o identitate feminina subjugata, Butler a inceput sa discute despre cum identitatile noastre (masculin, feminin, heterosexual, homosexual, minoritar sau majoritar) sunt produse de relatii de putere. In loc sa vorbeasca de o identitate de „femeie”, Butler ne-a interbat cum sunt produse – si mai ales cum producem noi – identitatile pe care le dorim stabile si coerente. Queer, care nu are un echivalent romanesc direct (poate „ciudat”, poate „pe dos”) a inceput sa devina un termen politic si filosofic al unei rezistente fata de politica identitatii care a marcat mediul liberal academic in anii ’90. The Psychic Life of Power a facut-o pe Butler un ganditor important al psihanalizei sociale. Ca mare iubitoare de Freud si Foucault, Butler a continuat pasiunea pentru psihanaliza care se regaseste in departamentele de literatura comparata si de engleza din Statele Unite si care incepuse cu Derrida.

In clipul pe care il atasez aici, Arte face o demonstratie de iubire fata de Judith Butler. Regizorul filmului incepe cu un clip mai vechi a lui Butler, cred, copil, jucandu-se cu normele de gen. Copila performeaza un comportament adult si fumeaza o tigara, impreuna cu prietenele ei. Butler ne povesteste dupa asta cum si-a trait copilaria, si cum a invatat extraordinar de la rabinul ei. Butler se descrie ca un copil provocator, opozonat, un rebel care, desi destept, avea ca principala calitate tendinta de a gandi strategic, de a-si vedea scopurile implinite. Imaginea pe care o avem despre Butler copila este una in care o vedem subminand in permanenta regulile, si in care, ca lesbiana mai tarziu, devine un dizident sexual.

Insa exista un moment in film care mi se pare ca se opune puternic imaginii lui Butler ca un filosof al subversiunii. Dupa prezentarea ei in imagini de arhiva, documentarul ne arata franturi din campusul din Berkeley, unde Butler preda. Cativa studenti organizeaza un mic performance, in care militeaza pentru ziua in care nu se poarta pantaloni. La secventa 6.20, o studenta o acroseaza pe Butler si pe o prietena si le spune

O zi buna fara pantaloni.

Butler ii raspunde studentei:

Trebuie sa pleci in acest moment, pentru ca o sa fii filmata si o sa ai probleme.

Studenta ii replica lui Butler:

Cred ca am varsta in care pot sa apar la televizor fara pantaloni.

Butler vorbeste camerei: 

Asta e nebunia din Berkeley. Astia demonstreaza fara panataloni (sans-culotte). E sensul nou al cuvantului, dar nu e revolutionar.

Si Butler face o grimasa in care isi arata dezaprobarea. Cum poate fi interpretata dezaprobarea lui Butler? E, desigur, profesoara, care trebuie sa aiba autoritate asupra studentilor. E, desigur, personajul adult care se distanteaza de revolta studentilor, care nu ii mai apartine in forma asta, directa, sexuala. E poate ganditorul care performeaza un rol pentru camera, care incearca sa protejeze un student, dar care inevitabil produce o intelegere rigida a genului. In cazul de fata, mesajul lui Butler este:

Te expui la televizor ca femeie fara pantaloni. Asta e periculos pentru tine.

Poate ca grimasa lui Butler ne arata ca exista un mod revolutionar de a fi, dar ca el nu corespunde cu modul provocator in care se expun studentii in campus. Butler nu mai e un filosof al subversiunii in secventa asta. Este poate altceva, dar inca nu stiu ce.

Bogdan Popa este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor