Despre comic am mai scris aici, iar exemple de umor original am adus aici. Aş dori să continui disecţia asupra categoriei estetice numită comic, referindu-mă la ceea ce Freud a observat vizavi de acest fenomen. În articolul lui din 1905, Cuvântul de spirit şi raportul său cu Inconştientul, Freud face două afirmaţii asupra cărora mă voi apleca în cele ce urmează. Prima dintre ele:

Comicul este râsul de copil regăsit.

Nimic mai limpede, nimic mai adevărat, nimic mai… inocent (?!). Adultul încearcă să regăsească acea bună-dispoziţie a copilăriei, acea naivitate nealterată a primilor săi ani de viaţă folosindu-se de comic. Acestei intenţii aparent nepătate nu i se poate aduce nici un reproş. Lucrurile încep să se complice însă odată cu observaţiile aduse de Freud privitoare la ceea ce înseamnă comicul pentru copil. În primul rând, copilul NU are sentimentul comicului. Apariţia şi dezvoltarea sentimentului comic este direct proporţională cu dezvoltarea psihică a individului. Cum apare acest sentiment? Freud ne învaţă că el provine din diferenţa de consum psihic derivată din compararea propriului eu cu o altă persoană. Aşadar, condiţia necesară pentru existenţa comicului este dată de prezenţa a cel puţin două persoane la situaţia comică.

Dacă deja am aflat că un copil nu posedă sentimentul comicului, atunci de unde izvorăşte totuşi râsul copilului pe care adultul îl pune pe seama comicului? Freud e clar în această privinţă: din sentimentul superiorităţii copilului. Astfel, râsul copilului este râsul unei plăceri pure. Exemplul oferit este lămuritor: atunci când un om alunecă pe gheaţă şi cade, râdem, pentru că această situaţie ni se pare comică, deşi nu ştim de ce. La fel face şi copilul, însă el râde datorită unui sentiment de superioritate faţă de cel aflat în necaz. Râsul lui este consecinţa unei satisfacţii răutăcioase:

tu ai căzut, nu eu!

Iată că tabloul idilic înfăţişând zâmbetul curat al unui copil începe să se schimbe. Acestei plăceri răutăcioase de care micuţul om se poate folosi îi urmează interdicţia ei în urma dezvoltării proceselor psihice complexe, a interiorizării normelor de bun-simţ. Prin urmare, adultul nu mai are acces la unele surse de plăcere ale copilului, dar îi rămâne posibilitatea de înlocui ceva ce a fost pierdut tocmai prin dezvoltarea sentimentului comic. Manifestarea fizică a acestui sentiment – râsul – rezultă astfel din comparaţia între eul adultului şi eul copilului.

Atunci când vorbim de umor, vorbim despre tendinţe şi atitudini relativ stabile. Dacă ceea ce este comic poate fi produs de o situaţie particulară, efectul umorului se resimte doar când această manifestare este constantă şi repetitivă. Din punct de vedere al localizării topografice în psihic, umorul nu mai provine din eu aşa cum se întâmpla în cazul comicului, ci persoana umoristului a retras propriului eu accentul psihic deplasându-l asupra supraeului său. Dobândim astfel o imagine (mai) prietenoasă a supraeului, mai binevoitoare. O voce a supraeului care nu latră la eul intimidat, ci o voce consolatoare care se face auzită cu ajutorul umorului. Şi totuşi, Freud consideră, pe bună dreptate, că – urmează a doua afirmaţie în atenţie din articolul de faţă –

umorul poate fi considerat ca manifestarea cea mai înaltă a proceselor defensive.

Afirmaţie ce nu se lasă neexplicată:

El (umorul) nu sustrage atenţiei conştiente conţinutul de reprezentare asociat cu afectul neplăcut, aşa cum procedează refularea, depăşind astfel automatismul apărării. Umorul ajunge la acest rezultat întrucât deţine mijloacele de a copta energia afectului neplăcut pe cale de a se declanşa şi de a o transforma, prin descărcare, în plăcere. Este posibil ca legătura cu ceea ce este infantil să-i ofere mijloacele reuşite.

Închei cu o glumă a marelui om de spirit, Slavoj Žižek, glumă care stârneşte râsul nu doar prin implicaţiile sale ce trimit către infantilitate, dar şi prin înţelegerea reciprocă autentică dintre el şi un bun prieten. Slavoj povesteşte cum, atunci când se întâlneşte cu prietenul său X, acesta din urmă îi adresează următorul salut: